O simpla poveste

Cât durează iubirea? E atât de clişeică întrebarea. Şi, să fim serioşi, cu toţii ştim răspunsul, toţi am citit măcar ceva pe această temă: 3 ani. Nu o să scriu un articol despre reacţiile chimice care i-au determinat pe specialişti să afirme cu francheţe şi siguranţă că atât durează. Nu, nu voi limita un sentiment la date exacte, la legături polare şi la tabelul lui Mendeleev, ci voi zâmbi indulgent şi le voi povesti ceva. Vreţi să vorbim despre iubire şi cât durează? Las scena experţilor. Sunt o amatoare, nu merit să iau cuvântul.

Într-o zi am găsit un caiet în care erau puse bucăţi din sufletul unui băiat pentru o fată. El, un visător fără speranţa, îi aşternuse pe hârtie rânduri din abisul unei inimi îndrăgostite. Era mai mult decât putea să înţeleagă un copil, căci asta eram şi, mai târziu, aveam să aflu că mulţi oameni îşi risipesc întreagă viaţă fără să înţeleagă aşa ceva.

Soarta m-a adus în punctul în care, fără să intenţionez măcar, i-am cunoscut pe tinerii îndrăgostiţi. Erau acum căsătoriţi, o familie cu o fetiţă, la început de drum. Aveau 25 de ani.
Prinsă în viaţă lor de zi cu zi, la o observaţie superficială, ei mi s-au părut obişnuiţi, banali. Aveau probleme, mii de gânduri, prea tineri să ia viaţă în piept şi să se lupte cu neajunsurile ei. Porniţi de la zero, cu părinţi iubitori, dar care aveau mentalităţi îndoctrinate de un regim dictatorial, ei d-abia acum începeau să-şi clădească viitorul.

Şi, asemeni unor eroi, se luptau cu balaurii vieţii zi de zi. Seară, însă, se strângeau toţi trei în singurs camera ce le era casă. Atunci se vedea magia. Atunci, am văzut acelaşi băiat de 17 ani care îşi scrisese sufletul pe hârtie, aceeaşi adolescenţi îndrăgostiţi. Deşi între patru pereţi, cele două suflete luminau camera, ridicau la un nivel mai apropiat de divinitate ideea de casă, de familie. Ei se iubeau, iar acest sentiment le făcea viaţă modestă să pară un basm. Îi priveam şi puteam să jur că asist la o minune. Asta trebuie să fie utopie curată. Era pentru prima dată în viaţă când vedeam o familie adevărată. Aveau totul neavând mare lucru.

I-am întâlnit câţiva ani mai târziu. Fetiţa lor crescuse. Intra în clasa întâi. Aveau acum un aparatment, cu două camere aranjate după dorinţele lor. I-am surprins în mijlocul unei certe şi am ras în sinea mea. Ce naivitate pe mine să cred că iubirea mai durează. S-au scuzat cu zâmbete false şi, tocmai când să ies pe uşa, mâna mi s-a încleştat pe clanţa şi m-am uitat înapoi. Am văzut aceleaşi priviri ale adolescenţilor îndrăgostiţi. Da, se certaseră cu câteva minute în urmă, dar se priveau la fel, îşi transpuneau fiinţa unul în altul doar privindu-se. Nu se uitau unul la altul, nu... ei priveau în aceeaşi direcţie. Asta trebuie să fie dragoste adevărată, mi-am zis. Am mai aruncat o privire înainte să ies pe uşa. Erau toţi trei în sufragerie, se uitau la televizor. Radeau, se înghionteau, se jucau. Luminau iar încăperea. În aer era un parfum dulce... M-am gândit că asta e mirosul fericirii. Am zâmbit şi am închis uşa.

Câţiva ani mai târziu, i-am vizitat din nou. Era o dimineaţă de duminică. Aveau acum un apartament cu 3 camere, dar fiecare era în alta. El în bucătărie, cu uşa închisă, iar ea şi fata lor în camere separate. Un pumnal mi s-a înfipt în inima. Deci iubirea moare...deci singurătatea îi ia locul. O lacrimă stătea să-mi cadă printre gene, când am auzit: "La masă". Uşa de la bucătărie se deschide. "La masă", spune el şi se aruncă peste ea în pat, râzând. O priveşte şi inima îmi îngheaţă. Nu o mai privea la fel. Nu, era totul la superlativ. În pat era femeia vieţii lui, era mama fetei lui, era viaţă lui, fericirea lui, aceeaşi căreia îi scrisese, în urmă cu mai mult de 20 de ani, pe un caiet, cu bucăţi din suflet şi speranţa în loc de cerneală: "Dar peste 20 de ani? O să mă mai iubeşti la fel? Spune-mi...cum vom fi peste 20 de ani?"
S-au dus în camera fetei lor, care dormea. "Gogoşica, e 11, hai sus, că tati a făcut mâncarea" Mă aşteptam să văd un copil în pat. În schimb, o fata de 20 ani, morocănoasă, îşi acoperă capul cu perna. Se aşază amândoi cu ea în pat şi încep să o pupe.

Lacrimă mea cade pe obraz. Ei sunt o familie. Ei, mai presus de toate sunt o familie. Se privesc şi simt cum picioarele nu mă mai ţin. Tremur. Acum înţeleg că nu mulţi trăiesc asta. Da, toţi iubim, dar nu toţi avem norocul să găsim aşa ceva. E sentimentul ce da sens vieţii, ce ne apropie de divinitate, de puritatea din noi. Iubirea lor îngroapă efemeritatea şi ancorează totul în etern.

Deci, cât durează iubirea? Părinţii mei mi-au arătat că iubirea nu durează, pentru că nu se încadrează în perioade de timp. Dacă, totuşi, căutaţi încă un răspuns, va spun ce am văzut eu timp de 20 de ani, lângă ei. Iubirea depăşeşte banalităţi, reacţii chimice superficiale. Dragilor, iubirea e însăşi viaţa ce ne e dată să o trăim, iar viată durează până la ultima suflare şi, dincolo de ea, în veşnicie.

Cuvinte nespuse

 Deseori, oamenii se cenzurează. Își ascund sentimentele în spatele unor cuvinte goale. Oamenilor le e frică. Le e frică de penibil, de necunoscut. Și, în special, oamenilor le e frică atunci când se îndrăgostesc. 

 Am urmărit în seara asta un scurt filmuleț în care două personaje au șters într-o conversație toate cuvintele ce exprimau sentimentele lor, lăsând loc unor cuvinte secate de substrat. De ce? Simplu. Se plăceau prea mult ca să încerce să scoată la lumina ce simt; se plăceau prea mult și astfel, din cauza fricii de a nu strica ceva, au ruinat posibilitatea a orice. 

 De câte ori mâinile nu ne-au înghețat în fața unui mesaj gol? În încercarea de a-l umple cu prea multe sentimente îl goleam de noi. Rezultau mereu cuvinte care nu ne reprezentau, alăturări stranii de litere care risipeau șansele a ceva frumos. Asemenea nisipului pe care, în încercarea de a-l păstra în pumn, îl strângi prea tare și se strecoară printre degete, la fel te chinui mult prea mult uneori să găsești cuvinte până ce le dezbraci de sens și ți se strecoară din minte profunzimea lor. 

 De ce se ajunge la frica de cuvinte reale atunci când ești îndrăgostit? Pentru că, în drumul tău spre iubire, când alergai cu sufletul pe tavă, undeva, cineva ți-a pus o piedică și ai căzut. Iar în timp ce erai în genunchi la pământ, cu sufletul bucăți, ai jurat că nu vei mai ajunge așa. Așa că te cenzurezi. Cel mai ciudat e că nici nu știi când, cum, ajungi așa. Și nici nu știi cât va dura până vei avea curajul să spui lucrurilor pe nume, să fii iar o carte deschisă.  

 Marin Sorescu afirma că ar trebui să punem un grătar la intrarea în fiecare suflet...că să nu se bage nimeni în el cu cuțitul. De cele mai multe ori punem inconștient acel grătar. Și vine un moment când trebuie să-l dăm la o parte. E necesar să conștientizam efemeritatea momentelor. Nu e oare o lege nescrisă a vieții să dăm totul clipei? E riscant să te îndrăgostești, e periculos să spui lucrurilor pe nume, dar e singura cale de a atinge absolutul în iubire. Sau, măcar de a încerca sau a spera că-l poți atinge vreodată. 

 Poate am divagat ușor de la subiect, poate m-am îndreptat spre alt țărm. Ideea principală rămâne faptul că frica distruge orice speranță la acea dulce-amăruie fericire a unui îndrăgostit. Curajul te face un învingător, înainte de a lupta măcar. Să spui, deci, lucrurilor pe nume. Să spui că simți, când simți. Să tragi aer în piept, să-ți iei inima în dinți și să arăți ce-ți sălășluiește în inima cu adevărat. Și poate, doar poate, în timp ce tu dai totul pentru cineva, cineva va da totul pentru tine. 

Media Prom sau primul pas spre viitor.

   Studenţia, în opinia mea, este perioada în care trebuie să fii cât mai activ cu putinţă, pe toate planurile. Mergand pe ideea că nu vreau să treacă nimic pe lângă mine, ci să gust din tot: bun sau rău, am hotărât să mă implic în cât mai multe lucruri, încă de la începutul perioadei mele de studentă la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Acesta a fost primul gând cu care m-am prezentat la preselecţiile pentru Media Prom. Eram convinsă că este un alt concurs superficial de Miss şi Mister şi că întreagă preselecţie constă într-o scurtă prezentare, eventual, şi trei paşi pentru a se vedea cât de bine mişti şoldurile. Eram obişnuită cu acele concursuri din liceu şi chiar de la alte facultăţi, în care fetiţele frumoase defilau în rochii care să le pună în evidenţă cât mai mult formele, iar băieţii profitau de fiecare ocazie că să le arate domnişoarelor abdomenul lor splendid.

   Am fost surprinsă când am întâlnit-o prima dată pe Elena Filip, cea care, ajutată de alte persoane, realiza preselecţiile. Am apreciat dezinvoltură ei, inteligenţa şi nonconformismul, dar, în special, ideea ei de bal. Părea un om cu experienţă, de la care ai ce învaţă şi nu m-am înşelat absolut deloc. Realizatoare a conceptului de Media Prom, Elena ne-a spus că în decursul celor două luni, până la concurs, dacă vom fi aleşi, vom avea parte de ceva cu totul diferit, că ne va plimbă prin tainele Jurnalismului, PR-ului şi Publicităţii. Pentru prima dată am văzut lucrurile cu totul altfel. Întreagă mea idee preconcepută despre superficialitatea balului dispăruse. Cel mai interesant mi s-a părut miza: internshipuri. Începutul unor posibile cariere.

   Lucrurile s-au schimbat pentru mine şi mai mult în momentul în care am auzit ce probe presupune preselecţia. Nu conta frumuseţea. Nu cea fizică, ci cea intelectuală, pentru că probele urmăreau creativitatea, cursivitatea în vorbire, dar şi capacitatea noastră de a scrie corect gramatical.

Am fost aleasă şi m-am simţit norocoasă. Am simţit că e ceva interesant în mine. Am cunoscut oameni frumoşi spirituali. Colegii mei sunt, fiecare în parte, oameni de la care poţi învaţă, oameni care ştiu să se distreze, cu care poţi rade fără încetare şi, nu în ultimul rând, oameni cu un suflet cald, bun. Am plâns şi am ras împreună în decursul acestei luni trecute.

   Prin intermediul Media Prom am aflat, până acum, lucruri ale meseriei de jurnalist sau relationist, care nu sunt scrise în cărţi. Lucruri trăite, lucruri pe care coordonatoarea noastră a avut bunăvoinţa să ni le împărtăşească, lucruri direct venite din experienţă ei. Tot ea ne-a făcut cunoştinţă cu oameni importanţi din PR, televiziune, jurnalism şi publicitate. Oameni creativi, profesionişti, cu care am putut stă de vorba şi care ne-au împărtăşit experienţele lor mai mult sau mai puţin plăcute. Oameni care ne făceau să gândim: "Vreau să fiu că tine!"

   Probele pentru care ne pregătim intens sunt, şi ele, diferite, realizate special pentru a ne reliefa calităţi precum inteligenţa, creativitatea, simţul umorului, iar juriul va fi format din persoane din media, profesionişti.

   În concluzie, Media Prom este mai mult decât un concurs, e primul pas spre viitorul nostru profesional. Mai puţin de o luna ne desparte de concursul propriu-zis. Internshipurile pe care le-am putea câştigă sunt, pentru noi, miza supremă. Prin ochii inocenţi şi larg deschişi ai unor studenţi la început de drum, ele par fundamentul dezvoltării armonioase spre omul complet şi complex care ne dorim, fiecare în parte, să devenim.

Oameni pentru oameni...

Cred că, in viață, există oameni pentru oameni. Cred că, undeva, în străfundul fiinţei noastre, există asemănări mai presus de cuvinte, care ne înalţă, depăşesc barierele timpului şi ne transpun fiinţele din efemer în etern. La fel, cred că există deosebiri care ne pustiesc, căci ne pun în postura de a realiza singurătatea sufletelor noastre în acel moment.

Sunt oameni pentru oameni. Oameni care reuşesc, din prea multă iubire, să găsească un echilibru sau, din contra, oameni care realizează că iubirea e insuficientă dacă nu este însoţită de două suflete-oglindă.

Cred că cel mai important este să găsim un suflet care să vibreze la unison cu al nostru. Nu neapărat două minţi care să gândească la fel. Diferenţele de opinie pot fi subiecte de discuţie. Diferenţele de opinie pot crea noi idei. Diferenţele de opinie pun minţile la încercare. Totul, atât timp cât există înţelegere. Totul într-o anumită măsură, pentru că, atunci când diferenţele primează, asemănările, oricât de importante ar fi ele, se estompează şi apare un gol imens numit frustrare.

Sunt oameni pentru oameni pe această lume. Nu facem decât să ne căutăm pe noi înşine în alţii. Ştiţi senzaţia de... acasă? Căutăm pe cineva în braţele căruia să fim acasă, să fim noi în aevaratul sens al cuvântului. Suntem actori sociali, dar seara, când punem capul pe pernă, masca noastră cade şi rămânem dezbrăcaţi sufleteşte, vulnerabili, fără zâmbetele false pe care le-am purtat pe post de machiaj, fără replicile briliante ale unui actor pe scena vieţii. Atunci vine sufletul de lângă noi, care ne îmbracă în căldură lui. Şi, brusc, sufletul nostru este ... acasă.

Sunt oameni pentru oameni pe această lume. Important e să găsim omul potrivit nouă. Şi să îl lăsăm să ne ducă... acasă.

Atat de dor. . .

Mi-e dor sa imi fie dor...
Mi-e dor sa adorm cu gandul la el...
Mi-e dor sa ma regasesc in melodii...
Mi-e dor ca cineva sa-mi fure sufletul...
Mi-e dor ca cineva sa imi atinga sufletul...
Mi-e dor de discutii interminabile despre viata si destin...
Mi-e dor ca un zambet sa-mi lumineze ziua...
Mi-e dor sa stau cu telefonul in mana si sa tresar de fiecare data cand suna, sperand ca e el...
Mi-e dor sa priveasca cineva prin ochii mei, direct in inima...
Mi-e dor de acel zambet pe care numai dragostea ti-l poate asterne pe buze...
Mi-e dor de fluturasii din stomac...
Mi-e dor de plimbari pe plaja. Marea pare mai departe ca niciodata de sufletul meu...
Mi-e dor de cineva care sa-mi aprecieze ideile, sa stie cine sunt eu cu adevarat...
Mi-e dor de profunzime si ma sperie ideea de a ma pierde in superficial...

Mi-e dor sa-i fie cuiva dor de mine...
Mi-e teribil de dor sa-mi fie dor...

Nimeni n-a stiut ce sa iubeasca la mine. Unii au iubit parti ale corpului meu, ce indirect reliefau doar superficialitatea lor. Unii mi-au iubit sufletul, dar nu si ideile. Unii au apreciat nebunia mea, ignorandu-mi profunziumea.
Daca cineva vreodata are de gand sa ma iubeasca, in adevaratul sens al cuvantului, trebuie sa stie ca sunt un intreg dispersat. Ca ma frang in bucati de suflet. Ca sunt suflet si eman suflet. Ca, in simplitatea mea, ajung sa devin complicata si neinteleasa uneori. Ca plang exact ca un copil mic. Ca oscilez intre copilul din mine si femeia care imi doresc sa devin intr-o zi. Ca simt picatura ploii si raza soarelui si ma contopesc cu ele cand ating pamantul. Simt mai mult decat trebuie. Simt mai mult decat multi o fac.
Sunt un amalgam de visuri implinite si vise uitate in intunericul noptii. Dar daca ajung sa iubesc daruiesc tot, fara rezerve si, daca sunt daramata, ma construiesc din bucati, la loc, pentru ca urmatoarea data sa ma daruiesc la fel de complet. . .
Total nebunesc. . .
Si nesabuit.
Necunoscutul meu, oriunde ai fi tu in aceasta lume, asta e o parte din ceea ce ar trebui sa stii daca vei ajunge sa ma iubesti.
Restul vei afla din tacerile si furtunile privirii mele. . .

De ce ne indragostim?

De ce ne indragostim?
Chimic, se desfasoara anumite reactii la nivelul creierului. In sens metaforic, gasim un suflet care ne face propriul suflet sa vibreze. In realitate. . . habar n-avem.
Cred ca ne indragostim deseori din nevoie. Avem nevoie de cineva care sa aiba nevoie de noi. E o interdependenta. Alteori, ne indragostim pentru ca nu stim sa fim singuri; pentru ca avem impresia ca fara iubire avem un mare gol in viata.
E imposibil sa ne indragostim fara sa vrem. Vrem asta, e in firea omului sa-si doreasca asta. In ce masura suntem constienti de acest adevar este cu totul alta problema.
In ceea ce ma priveste, de cand am descoperit sentimentul, a ocupat un plan principal in viata mea. Daca nu eram mereu indragosita, daca nu aveam o iubire neimpartasita sau daca nu aveam, pur si simplu, pe cineva langa mine ceva lipsea. Nu eram eu.
Obisnuiam sa fabulez, cand habar n-aveam ce inseamna a te indragosti, ca m-am nascut indragostita de dragoste. Habar n-aveam ce zic. Descopar, insa, ca asa e, ca viata mea s-a invartit necontenit in jurul iubirii, desi sunt ferm convinsa ca n-am intalnit-o niciodata pe cea reala. Vorbesc despre ea, scriu despre ea.
Si nu ma voi opri niciodata. Asta sunt. Asa mi-e sufletul cladit. De ce ne indragostim? Pentru ca e singurul lucru care ne aduce mai aproape de esenta vietii. Pentru ca fara sa ne indragostim viata noastra ar fi un sir lung de intamplari fara sens.
. . .  pentru ca, daca nu ne-am indragosti, n-am trai, doar am exista.

Fara sens

Ce e mai important pentru tine? Sa iubesti sau sa fii iubit? Ma intreba omul pe care credeam ca il iubesc la momentul respectiv.

I-am spus: sa iubesc si m-a intrebat de ce. I-am zis ca iubirea te schimba. De unde stiam? De unde stiu ca incercarile esuate prin care am trecut s-au numit... iubire? De unde stim, cu totii, ca iubim? Nu stim. Pana la proba contrarie, nu stim. Suntem fericiti pana cand nu mai suntem. Si atunci ne strangem visurile, sperantele, convingerile, ideile, ne strangem bucati din suflet, ne reconstruim si mergem mai departe fara sa constientizam ca ne-am intors, de fapt, in acelasi punct mort.
N-am iubit. Nu cu adevarat. Pentru ca daca ar fi fost asa, inca purtam cu mine umbra acelui sentiment. Inca aveam in vene parfumul acelui om. Dar nu e nimeni care sa imi fi marcat existenta, nimeni pe care sa-l fi iubit total, complet si nebunesc. Am oferit franturi din mine unor pseudoiubiri.

In clipa cand voi gasi sentimentul pur ma voi abandona complet. Pana atunci, ma voi abandona neincetat, lent, fiecarei sperante ca iubirea e aici...