Simt in ultimul timp o dorinta acuta de a asterne randuri pe hartie.Dar de fiecare data cand ma aflu fata in fata cu gandurile mele raman tacuta,iar ele se deruleaza ca un film mut.Niciodata nu am inteles rostul filmelor mute,dar se pare ca,de cand mi-am descoperit propriul film, lucrurile se clarifica.
Si totusi inca vad secvente carora nu le inteleg rostul.
Vad un film mut al sortii,dar nimeni nu-mi explica nimic.
De ce destinul ne aduce in fata unor situatii pe care oricat ne-am dori ne e imposibil sa le manevram?
Pare ca totul se intampla cu un rost,dar ajungi la un punct in care te intrebi care anume e acest rost.
Credeam ca am inteles prima parte a filmului meu.Apoi, pe neasteptate,dar in fapt, mai predictibil decat orice, am ajuns intr-un punct mort.O jumatate de ecran si-a pierdut actiunea intre pixeli si un negru profund  a cazut peste tot.Care tot?Un anume tot.Un tot pe care l-am descoperit in jumatatea mea de film si care a devenit incet incet un tot permanent.
Dar, m-am pierdut in metafore neintelese decat de propia-mi inima si am pierdut esenta.Probabil asta am facut si in realitatea vietii mele de zi cu zi.
Deci, sa revin.Fara metafore.Sau cu.In fond, viata insasi e o metafora.Ce facem cand soarta ne pune in impas?In imposibilitatea de a face altceva decat a rupe foi din calendar?
Am mainile calde,dar au inghetat pe literele tastaturii.Nu stiu sa raspund.Astept sa aflu raspunsul.Cum il voi afla, insa?Pur si simplu asteptand?Astept ca destinul sa-si intre odata in rolul filmului meu mut.Rectific.Jumatatii mele de film.Dar asteptand realizez incet incet ca poate ecranul nu a fost niciodata complet.Poate a fost mereu doar jumatate,dar m-am incapatanat sa-l vad plin.
Deseori se spune ca, oricare ar fii adevarul, oamenii vad ceea ce vor sa vada .As putea pur si simplu sa fac un pas inapoi si sa constientizez ca priveam acelasi ecran de la inceput.Stinsa, sau aprinsa, cealalta jumatate nu a existat vreodata in alt loc, decat in mintea mea.Cat timp a existat acolo, mi-am pierdut sufletul.L-am lasat sa zboare printre iluzii ce erau rezultatul mintii mele halucinante.Sentimentele ne fac sa halucinam mai puternic, probabil, decat orice drog.Ne intuneca ratiunea si, din nou, nu vedem decat ceea ce vrem.
E timpul sa ma trezesc la realitate.Cu totii avem un film la care, fie ne uitam, fie luam parte, dupa alegerea noastra.Am luat parte si am fost, de cele mai multe ori patetica, sau ridicola, sperand la un lucru care de la inceput s-a dovedit a fii imposibil si facand lucruri a caror scuza o gaseam a fii lupta.Nu, nu luptam pentru nimic.Nu ai cum sa lupti pe un front gol.Metaforic.Iar practic, nu ai cum sa lupti pentru o persoana cand te lupti exact cu aceea persoana.E in van.
Sincer, speram la un Oscar.Investisem milioane in film.Milioane de griji, sentimente, nopti in care de cate ori puneam capul pe perna imaginea ta imi aparea in minte.Milioane de intrebari fara raspuns.
Acum stiu.
A fost totul in capul meu.

...Dar va ramane mereu marea.Va ramane luna plina, si stelele.Si o melodie doar pentru sufletul meu.Toate acestea, martore-mi vor fii intr-o zi a tot ceea ce am simtit, simt si voi simtii.Dar am inteles ca doar eu.
Doar eu.
Numai eu si nici macar o secunda tu, in alt loc decat mintea, sufletul si imaginatia mea artistica.