Realizez ca rutina m-a inghitit..

Ca nu sunt decat o umbra a fetei fericite de altadata..

Ca zambetele, rasul cu pofta care erau la ordinea zilei..acum sunt tot mai rare

Ca m-am transformat intr-o fata pe care o urasc.Dar cel mai rau este ca m-am transformat vazand cu ochii...fiind constienta...am pierdut oameni in jurul meu...m-am instrainat, am devenit o persoana nesociabila cu acordul meu involuntar...

Am cautat sa fiu eu si am ajuns o persoana pe care o urasc...

Ma doare cand ma gandesc cine am fost si cine sunt...

Ma doare ca sunt mai mult sau mai putin singura...mai mult sau mai putin pustiita...mai mult sau mai putin goala pe dinauntru..

Si, Doamne, cate am de oferit...pot imparti zambete, pot fii fericita si ma oblig sa traiesc o viata care nu e ceea ce imi doresc...

Totul pentru ca imi e frica...

Imi place siguranta...

Mi-e frica sa ma desprind

Mi-e frica sa ma salvez

Si, nu, nu asta vreau...

Vreau ca totul sa fie asa cum era intr-o afurisita de iarna cand aveam un prieten perfect care ma iubea si ma respecta, si eram inconjurata de oameni care ma placeau, ma iubeau...eram parte din toti...

Incetul cu incetul toate s-au pierdut...

Singurul lucru pe care il mai am esti tu...

Dar tare mi-as dori sa fii tu, acela care ma iubea candva enorm...

In schimb...rareori il mai vad pe acel baiat...

I-a luat locul o persoana pe care nu o cunosc...sau cel putin refuz s-o cunosc...e ca si cum "alt tu" te poseda...

Cel mai grav e ca scriu astea sperand intr-o minune ...

Dar...nici nu mai stiu daca sa mai cred in minuni...

Nu le va citi nimeni...vor ramane fara ecou...

Vorbe simple...

Pe care acum, din pacate, nu stiu cat le mai intelegi...

Dar nu e vina ta...

Toata vina imi apartine..

Si totusi...maine e o alta zi...

Ploaia cadea rece..

Asfaltul riposta, scotand suntete dureroase...

Si totusi...venise primavara...

Mereu i-a placut primavara pentru ca atunci iubea cel mai mult lumea...

Ce sa iubeasca azi..?Stropii reci...Nu, ei dor..tare..

Pasii ei pe strada pustie rasunau...se amestecau cu ploaia intr-o melodie fara sens...seaca...nu suna bine...nu, chiar nu suna bine...

Ploaia cadea din ce in ce mai repede...spalandu-i gandurile..

De fapt, mereu i-a placut ploaia, dar nu asa...ii placea ploaia cand avea pe cineva sa tina de mana...ii placea ploaia intr-o iarna...intr-o zi de decembrie cand totul era la inceput...cand nimic nu suna rau...

Pasii ei se misca si mai repede..

Se cufunda in noapte ..

Intunericul o inghite...

De fapt..intunericul suna bina ...perfect sa descrie ce simtea ea...

Alearga...

Prostuta...crede ca asa scapa de durere?

Pentru ca fuge tare, dar durerea e langa ea...alearga in acelasi ritm...

S-ar opri sa se ia la cearta cu ea, dar la ce bun?

Nu tocmai ea a adus-o ?

Nu ea a lasat-o sa se aseze incet in sufletul ei?>

N-a facut nimic...

Vorbeste mult, de altfel despre cat de puternica si independenta e o fata...

Eu i-as spune sa taca...

Nu stie nimic...

Acum parca zboara...

Ciudat...pentru prima data in viata ei plange de nervi...

Duce o rafuiala acerba cu propria persoana intrebandu-se cum si-a permis sa ajunga aici?

Cand a devenit cine e?

Era vesela...cu prostii in cap...facea lumea sa rada si era o persoana placuta, in ciuda a ce spun unii..

Acum e doar o fata monotona,...fara prieteni

Iubea viata, iubea florile...

inca le iubeste, dar nimic nu mai e ca inainte...

Mai poate fii la fel?

Cum?

Ce s-a intamplat cu viata ei oribil de imperfecta pe care o iubea?

Unde e fata care radea prosteste, aiurea, dar ii facea si pe altii sa se amuze...

Nu, nu era un clown...era iubita...

Se simtea bine in pielea ei....

Se opreste...

Si-i vine o idee...

Nu, nu e scarlet o'hara...

Dar stie si ea ca maine e o noua zi...

Si nimic nu e pierdut cand inca spera sa devina cine a fost...

Nimic nu e pierdut cand inca spera ca mai poate fii fericita..iar

Ploaia se opreste si ea...