Media Prom sau primul pas spre viitor.

   Studenţia, în opinia mea, este perioada în care trebuie să fii cât mai activ cu putinţă, pe toate planurile. Mergand pe ideea că nu vreau să treacă nimic pe lângă mine, ci să gust din tot: bun sau rău, am hotărât să mă implic în cât mai multe lucruri, încă de la începutul perioadei mele de studentă la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Acesta a fost primul gând cu care m-am prezentat la preselecţiile pentru Media Prom. Eram convinsă că este un alt concurs superficial de Miss şi Mister şi că întreagă preselecţie constă într-o scurtă prezentare, eventual, şi trei paşi pentru a se vedea cât de bine mişti şoldurile. Eram obişnuită cu acele concursuri din liceu şi chiar de la alte facultăţi, în care fetiţele frumoase defilau în rochii care să le pună în evidenţă cât mai mult formele, iar băieţii profitau de fiecare ocazie că să le arate domnişoarelor abdomenul lor splendid.

   Am fost surprinsă când am întâlnit-o prima dată pe Elena Filip, cea care, ajutată de alte persoane, realiza preselecţiile. Am apreciat dezinvoltură ei, inteligenţa şi nonconformismul, dar, în special, ideea ei de bal. Părea un om cu experienţă, de la care ai ce învaţă şi nu m-am înşelat absolut deloc. Realizatoare a conceptului de Media Prom, Elena ne-a spus că în decursul celor două luni, până la concurs, dacă vom fi aleşi, vom avea parte de ceva cu totul diferit, că ne va plimbă prin tainele Jurnalismului, PR-ului şi Publicităţii. Pentru prima dată am văzut lucrurile cu totul altfel. Întreagă mea idee preconcepută despre superficialitatea balului dispăruse. Cel mai interesant mi s-a părut miza: internshipuri. Începutul unor posibile cariere.

   Lucrurile s-au schimbat pentru mine şi mai mult în momentul în care am auzit ce probe presupune preselecţia. Nu conta frumuseţea. Nu cea fizică, ci cea intelectuală, pentru că probele urmăreau creativitatea, cursivitatea în vorbire, dar şi capacitatea noastră de a scrie corect gramatical.

Am fost aleasă şi m-am simţit norocoasă. Am simţit că e ceva interesant în mine. Am cunoscut oameni frumoşi spirituali. Colegii mei sunt, fiecare în parte, oameni de la care poţi învaţă, oameni care ştiu să se distreze, cu care poţi rade fără încetare şi, nu în ultimul rând, oameni cu un suflet cald, bun. Am plâns şi am ras împreună în decursul acestei luni trecute.

   Prin intermediul Media Prom am aflat, până acum, lucruri ale meseriei de jurnalist sau relationist, care nu sunt scrise în cărţi. Lucruri trăite, lucruri pe care coordonatoarea noastră a avut bunăvoinţa să ni le împărtăşească, lucruri direct venite din experienţă ei. Tot ea ne-a făcut cunoştinţă cu oameni importanţi din PR, televiziune, jurnalism şi publicitate. Oameni creativi, profesionişti, cu care am putut stă de vorba şi care ne-au împărtăşit experienţele lor mai mult sau mai puţin plăcute. Oameni care ne făceau să gândim: "Vreau să fiu că tine!"

   Probele pentru care ne pregătim intens sunt, şi ele, diferite, realizate special pentru a ne reliefa calităţi precum inteligenţa, creativitatea, simţul umorului, iar juriul va fi format din persoane din media, profesionişti.

   În concluzie, Media Prom este mai mult decât un concurs, e primul pas spre viitorul nostru profesional. Mai puţin de o luna ne desparte de concursul propriu-zis. Internshipurile pe care le-am putea câştigă sunt, pentru noi, miza supremă. Prin ochii inocenţi şi larg deschişi ai unor studenţi la început de drum, ele par fundamentul dezvoltării armonioase spre omul complet şi complex care ne dorim, fiecare în parte, să devenim.

Oameni pentru oameni...

Cred că, in viață, există oameni pentru oameni. Cred că, undeva, în străfundul fiinţei noastre, există asemănări mai presus de cuvinte, care ne înalţă, depăşesc barierele timpului şi ne transpun fiinţele din efemer în etern. La fel, cred că există deosebiri care ne pustiesc, căci ne pun în postura de a realiza singurătatea sufletelor noastre în acel moment.

Sunt oameni pentru oameni. Oameni care reuşesc, din prea multă iubire, să găsească un echilibru sau, din contra, oameni care realizează că iubirea e insuficientă dacă nu este însoţită de două suflete-oglindă.

Cred că cel mai important este să găsim un suflet care să vibreze la unison cu al nostru. Nu neapărat două minţi care să gândească la fel. Diferenţele de opinie pot fi subiecte de discuţie. Diferenţele de opinie pot crea noi idei. Diferenţele de opinie pun minţile la încercare. Totul, atât timp cât există înţelegere. Totul într-o anumită măsură, pentru că, atunci când diferenţele primează, asemănările, oricât de importante ar fi ele, se estompează şi apare un gol imens numit frustrare.

Sunt oameni pentru oameni pe această lume. Nu facem decât să ne căutăm pe noi înşine în alţii. Ştiţi senzaţia de... acasă? Căutăm pe cineva în braţele căruia să fim acasă, să fim noi în aevaratul sens al cuvântului. Suntem actori sociali, dar seara, când punem capul pe pernă, masca noastră cade şi rămânem dezbrăcaţi sufleteşte, vulnerabili, fără zâmbetele false pe care le-am purtat pe post de machiaj, fără replicile briliante ale unui actor pe scena vieţii. Atunci vine sufletul de lângă noi, care ne îmbracă în căldură lui. Şi, brusc, sufletul nostru este ... acasă.

Sunt oameni pentru oameni pe această lume. Important e să găsim omul potrivit nouă. Şi să îl lăsăm să ne ducă... acasă.

Atat de dor. . .

Mi-e dor sa imi fie dor...
Mi-e dor sa adorm cu gandul la el...
Mi-e dor sa ma regasesc in melodii...
Mi-e dor ca cineva sa-mi fure sufletul...
Mi-e dor ca cineva sa imi atinga sufletul...
Mi-e dor de discutii interminabile despre viata si destin...
Mi-e dor ca un zambet sa-mi lumineze ziua...
Mi-e dor sa stau cu telefonul in mana si sa tresar de fiecare data cand suna, sperand ca e el...
Mi-e dor sa priveasca cineva prin ochii mei, direct in inima...
Mi-e dor de acel zambet pe care numai dragostea ti-l poate asterne pe buze...
Mi-e dor de fluturasii din stomac...
Mi-e dor de plimbari pe plaja. Marea pare mai departe ca niciodata de sufletul meu...
Mi-e dor de cineva care sa-mi aprecieze ideile, sa stie cine sunt eu cu adevarat...
Mi-e dor de profunzime si ma sperie ideea de a ma pierde in superficial...

Mi-e dor sa-i fie cuiva dor de mine...
Mi-e teribil de dor sa-mi fie dor...

Nimeni n-a stiut ce sa iubeasca la mine. Unii au iubit parti ale corpului meu, ce indirect reliefau doar superficialitatea lor. Unii mi-au iubit sufletul, dar nu si ideile. Unii au apreciat nebunia mea, ignorandu-mi profunziumea.
Daca cineva vreodata are de gand sa ma iubeasca, in adevaratul sens al cuvantului, trebuie sa stie ca sunt un intreg dispersat. Ca ma frang in bucati de suflet. Ca sunt suflet si eman suflet. Ca, in simplitatea mea, ajung sa devin complicata si neinteleasa uneori. Ca plang exact ca un copil mic. Ca oscilez intre copilul din mine si femeia care imi doresc sa devin intr-o zi. Ca simt picatura ploii si raza soarelui si ma contopesc cu ele cand ating pamantul. Simt mai mult decat trebuie. Simt mai mult decat multi o fac.
Sunt un amalgam de visuri implinite si vise uitate in intunericul noptii. Dar daca ajung sa iubesc daruiesc tot, fara rezerve si, daca sunt daramata, ma construiesc din bucati, la loc, pentru ca urmatoarea data sa ma daruiesc la fel de complet. . .
Total nebunesc. . .
Si nesabuit.
Necunoscutul meu, oriunde ai fi tu in aceasta lume, asta e o parte din ceea ce ar trebui sa stii daca vei ajunge sa ma iubesti.
Restul vei afla din tacerile si furtunile privirii mele. . .

De ce ne indragostim?

De ce ne indragostim?
Chimic, se desfasoara anumite reactii la nivelul creierului. In sens metaforic, gasim un suflet care ne face propriul suflet sa vibreze. In realitate. . . habar n-avem.
Cred ca ne indragostim deseori din nevoie. Avem nevoie de cineva care sa aiba nevoie de noi. E o interdependenta. Alteori, ne indragostim pentru ca nu stim sa fim singuri; pentru ca avem impresia ca fara iubire avem un mare gol in viata.
E imposibil sa ne indragostim fara sa vrem. Vrem asta, e in firea omului sa-si doreasca asta. In ce masura suntem constienti de acest adevar este cu totul alta problema.
In ceea ce ma priveste, de cand am descoperit sentimentul, a ocupat un plan principal in viata mea. Daca nu eram mereu indragosita, daca nu aveam o iubire neimpartasita sau daca nu aveam, pur si simplu, pe cineva langa mine ceva lipsea. Nu eram eu.
Obisnuiam sa fabulez, cand habar n-aveam ce inseamna a te indragosti, ca m-am nascut indragostita de dragoste. Habar n-aveam ce zic. Descopar, insa, ca asa e, ca viata mea s-a invartit necontenit in jurul iubirii, desi sunt ferm convinsa ca n-am intalnit-o niciodata pe cea reala. Vorbesc despre ea, scriu despre ea.
Si nu ma voi opri niciodata. Asta sunt. Asa mi-e sufletul cladit. De ce ne indragostim? Pentru ca e singurul lucru care ne aduce mai aproape de esenta vietii. Pentru ca fara sa ne indragostim viata noastra ar fi un sir lung de intamplari fara sens.
. . .  pentru ca, daca nu ne-am indragosti, n-am trai, doar am exista.

Fara sens

Ce e mai important pentru tine? Sa iubesti sau sa fii iubit? Ma intreba omul pe care credeam ca il iubesc la momentul respectiv.

I-am spus: sa iubesc si m-a intrebat de ce. I-am zis ca iubirea te schimba. De unde stiam? De unde stiu ca incercarile esuate prin care am trecut s-au numit... iubire? De unde stim, cu totii, ca iubim? Nu stim. Pana la proba contrarie, nu stim. Suntem fericiti pana cand nu mai suntem. Si atunci ne strangem visurile, sperantele, convingerile, ideile, ne strangem bucati din suflet, ne reconstruim si mergem mai departe fara sa constientizam ca ne-am intors, de fapt, in acelasi punct mort.
N-am iubit. Nu cu adevarat. Pentru ca daca ar fi fost asa, inca purtam cu mine umbra acelui sentiment. Inca aveam in vene parfumul acelui om. Dar nu e nimeni care sa imi fi marcat existenta, nimeni pe care sa-l fi iubit total, complet si nebunesc. Am oferit franturi din mine unor pseudoiubiri.

In clipa cand voi gasi sentimentul pur ma voi abandona complet. Pana atunci, ma voi abandona neincetat, lent, fiecarei sperante ca iubirea e aici...

O parte din mine

   Exista lucruri in viata in care te implici total. Exista momente carora le dai totul fara sa clipesti.
   Exista oameni care te au trup si suflet fara sa banuiasca ce detin de fapt.
   Si, in centrul acestor lucruri esti tu. Vantul de septembrie bate in geam. Tu privesti pe fereastra, inspiri adanc si inchizi ochii. Simti aerul patrunzand in plamani in acelasi timp in care o idee iti patrunde in minte. Aerul e rece si iti ravaseste fiinta. La fel si ideea. Deschizi ochii si prin negura noptii intelegi ca exista, in viata, lucruri pentru care nu poti blama soarta. Uneori ne abandonam unei dorinte care arde inauntrul nostru, constienti fiind ca odata scoasa la iveala, cineva va stinge flacara.
   Tu ai decis sa nu te gandesti la asta. Tu ai decis sa traiesti visul, constient fiind ca, intr-o zi, va trebui sa te trezesti.
...pentru ca, sunt pur si simplu lucruri in viata carora ai dori sa le daruiesti mai mult decat propria fiinta, chiar daca stii ca finalul te va lasa gol pe dinauntru, cu bucatele dintr-o inima pe care n-ai habar cum sa o mai reconstruiesti.

Viata ca o fuga

    Alergam. Asta facem toata viata. Fugim spre ceva, dupa ceva... Dupa un el care fuge la randul lui spre alt orizont sau spre eul sau; dupa o sansa pe care o abandonam sau de care nu profitam la maximum pentru ca ne pierdem in superficial; dupa o clipa volatila de fericire pe care o patam cu nefericirea gandului ca va trece oricum; dupa un vis care, de indata ce se transforma in realitate, nu ne mai intriga si nu se mai atrage la fel de mult; dupa prietenii pe care ii pierdem pe peroanele vietii, cand trenul nostru pleaca prea repede, prea brusc; dupa zambetul primei instante a iubirii, pe care il lasam sa treaca, pe care nu-l intretinem pentru ca luam totul de-a gata.
    Ar trebui sa ne oprim, macar pentru un moment si sa ne bucuram de ceea ce avem acum, aici. Sa lasam inima sa-si cante bucuria clipei, caci nu avem niciun drept, prin umanul si firescul din care suntem alcatuiti, sa furam totalitatea si monumentalitatea momentului ce, norocosi fiind, ne-a fost dat sa il traim.

Complet sau nu...

   Nu stiu sa traiesc in jumatati de masura. Nu stiu sa dau doar jumatate, nu stiu sa simt doar jumatate si nu, nu am stiut niciodata sa iubesc doar pe jumatate. De cand  ma stiu am cautat sa fiu completa, sa traiesc orice imi este dat la intensitate maxima. Nu m-a speriat niciodata gandul ca lucrurile se pot consuma, pentru ca sentimentele si trairile, daca sunt reale, nu se consuma. Din contra, iau amploare, se intensifica atunci cand le traiesti cu adevarat. Bineinteles, este un lucru cert faptul ca ce e prea mult strica, dar am inteles de-a lungul timpului ca ce e putin strica si mai mult. Trebuie sa exista un echilibru, cu siguranta. Nu trebuie sa dai totul, ci tot ce dai sa fie intens si real, fara temeri exagerate.
   Nu trebuie sa-ti limitezi fiinta, sa-ti limitezi sentimentele, ci trebuie sa te lasi purtat de ele, pana intr-un anumit punct. Pentru ca ele sunt cele care fac fiecare secunda sa merite traita. Nimic din ceea ce avem nu este pentru totdeauna, de aceea ar trebui sa profitam.
   Pacat ca multi nu inteleg asta. Pacat ca pierdem din vedere frumusetea clipei incercand sa o limitam.

"Daca lumea s-ar sfarsi maine, liniile telefonice ar fi blocate de oameni care incearca sa spuna << Te iubesc >> "

   Senzatia porneste de undeva din piept, de la granita dintre inima si stomac. Se amplifica si urca pana in gat, unde se transforma intr-un nod care te impiedica sa respiri cum trebuie. Apoi continua drumul mai sus si se ramifica in doua: o parte iti pune presiune pe tample, transmitand impulsuri dureroase, iar cealalta iti face ochii sa arda.
...Si apoi, actul final, maret, rezultatul acestei senzatii: lacrimile. Simti cum iti acopera obrajii si incerci sa iti opresti respiratia pentru cateva clipe, crezand ca le vei potoli. Dar iata-le! Sunt tot acolo punand stapanire pe tine, pe suflet, pe fiecare simt si urland din rasputeri ca.. doare.
   Iar tu ramai nemiscat, inecat in sentimentul care iti ravaseste tot corpul si care iti distruge sufletul. Sentimentul ca nu esti destul de bun. Sentimentul ca din nou, nu esti destul de bun. Te gandesti ca ai facut cea mai mare eroare crezand in ce simti sau, mai bine spus, crezand ca poti face pe cineva sa simta acelasi lucru. Ridicasesi un scut pe care l-ai daramt tot tu, cu mainile tale, niciodata altcineva.
    Si, in naivitatea ta, credeai ca n-are niciun rost sa tii garda ridicata. Nu-ti sta in fire. La fel cum nu-ti sta in fire nici sa crezi ca meriti sa ti se intample ceea ce visasesi atat de mult timp. Si totusi, iata-te aici. Ai crezut din nou. Ai cazut din nou. Si esti doar tu si cu sentimentul acut de durere care te umple. Si undeva, in strafundul inimii sentimentul pe care l-ai avut dintotdeauna ca nu esti destul de bun, neincrederea, se acutizeaza acum.
    Nu-ti ramane decat sa inchizi ochii si sa iti amintesti ca sunt oameni pentru oameni pe aceasta lume. Ca nu poti muta munti, ca nu poti seca mari...ca nu poti, pur si simplu e impotriva firii omenesti sa faci pe cineva sa te iubeasca.
   Trage aer in piept, fetita naiva si intoarce-te la cine esti. Si nu uita sa nu te mai pierzi. Vezi tu, viata ti-a aratat din nou ca nu e cazul sa crezi inca in minuni. Poate intr-o zi va aparea cineva care sa aprecieze curajul tau de a fi o carte deschisa. Poate intr-o zi cuiva nu ii va trebui mister. Poate intr-o zi cineva va adora ca-n naivitatea ta, tu crezi ca trebuie sa dai tot, sa spui tot ce simti.
   Si poate, doar poate, candva, cineva va da, in timp ce tu dai mult si mai mult. Pana atunci, ridica-te de jos. Esti patetica!

"Sa iubesti sau sa fii iubit? Ce e mai important pentru tine?"

   Ne indragostim si trecem prin relatii, dar asta nu inseamna ca iubim neaparat. La sfarsitul oricarui drum, de cate ori ne amintim ca am spus te iubesc, de atatea ori uitam de ce. Pentru ca n-am iubit.
   Altfel, am fi stiut. Poate ca e ceva in idealismul meu care ma face sa cred ca iubirea adevarata apare dupa iubirile mediocre. Ca trebuie sa fi trecut prin relatii esuate la sfarsitul carora mereu sa uiti ce ai simtit.
   E ceva in mine care ma face sa cred ca iubirea vine o singura data in viata, fara sa te anunte, cand nu ai habar, dar cand, de fapt, esti cel mai pregatit sa o primesti.
   Mereu mi-am dorit sa o intalnesc. Obisnuiam sa visez ca ma voi indragosti odata pentru totdeauna. Apoi, viata mi-a aratat lucrurile intr-o alta lumina si am ajuns sa cred ca nimic nu este pentru totdeauna. De ce am renuntat la visul meu? Pentru ca m-am pierdut in superficialul vietii. Acum ma simt mai aproape de copilul care visa la o astfel de iubire. Mi-e imposibil sa stiu daca o voi intalni sau nu vreodata, dar stiu ca nu e imposibil sa sper, sa-mi doresc.
   Un lucru e cert: nu vreau sa ma trezesc, peste ani, intr-o dimineata si sa aud copilul din mine plangand ca i-am ucis visul. Vreau sa deschid ochii si sa vad barbatul care mi-a schimbat viata, langa mine si sa cred ca visez.
  Apoi, sa aud o voce care spune: Nu visezi ceea ce traiesti, ci iti traiesti visul!

Exista momente in viata cand cuvintele nu isi au rostul. Exista clipe cand orice ai spune este de prisos. Cuvintele nu pot sa exprime sentimentele. Si e prima data cand inteleg asta pe deplin. Obisnuiam sa fiu intrebata, de-a lungul timpului, cand diferiti oameni paseau si ramaneau in viata mea : "Ce simti pentru el?" Si stiam. Stiam exact.
Si, acum, aud un ecou venind din mine care intreaba: "Ce simti pentru el?"
Nu stiu. E pentru prima data in viata cand situatia ma depaseste. E pentru prima data cand ceea ce simt e de nedescris.
Poate asa se simte cand visurile se implinesc.
Poate, pur si simplu, asa se simte fericirea.

Cum ar fi fost daca..?

   Oamenii fac multe lucruri pe aceasta lume. Cauta drumuri pe care sa le urmeze sau isi construiesc singuri noi drumuri. Iubesc, uita, iubesc din nou. Pleaca, se intorc.
...Si isi pun intrebari. Mereu. In fiecare secunda oamenii se intreaba cate ceva. Despre viitor sau trecut. Daca oamenii ar trai pur si simplu in prezent, n-ar mai trebui sa isi puna atatea intrebari.

   Dintre toate, insa, cea mai pregnanta intrebare ramane "Cum ar fi fost daca...". E dureros sa traiesti fiecare zi intrebandu-te asta. Sa te gandesti ca poate inima ta nu va stii niciodata. E mai bine sa nu stii? Nu. Niciodata. Orice ar fi, pe aceasta lume, e de preferat sa stii. Poate te va marca sau poate te va vindeca. Oricum ar fi, e necesar sa stii.
   Daca pasesti prin viata intrebandu-te mereu cum ar fi fost, oare poti considera ca esti deplin fericit? Oamenii tind sa urmeze anumite cai, atunci cand mintea si sufletul le sunt cotropite de acest gand mistuitor. Unii hotarasc sa se indeparteze. Hotarasc sa-si schimbe destinul, sa se schimbe pe ei, sperand ca, odata cu timpul, va disparea si intrebarea. Isi formeaza un scut impotriva a tot ceea ce acel lucru netrait ar fi putut semnifica...si merg mai departe. Surprinzator, firea umana are marea capabilitate de a uita, iar sufletul de a cauta alte zari in care sa-si oglindeasca sentimentele. Incep, apoi, sa alunge orice gand care i-ar putea apropia de cumplita intrebare. Si, incet, incet, uita. Uita cat de important era sa afle ...
   Dar tot in umanul nostru rezida si capacitatea de a ne intoarce mereu la cine suntem. Ochii nostri vor cauta mereu oglinda in care sa-si reflecte adevaratele sentimente; mintea noastra se va intoarce la perspectiva in care isi poate relata convingerile. Si de indata ce ne regasim, toate framantarile nerezolvate se intorc. Intrbarile fara ecou reapar...
Iar acum e momentul sa fie rezolvate. Pentru ca, realizam cat de scurta e viata. Cum poti sa fii fericit fara a fi incercat macar sa fii?
"Cum ar fi fost daca.."

   E momentul sa ne dam un raspuns, sa gasim propria cale de a raspunde. Presupune alegeri sau renuntari, caracter puternic si profunzime sau pur si simplu dorinta nebuna de a fi fericit cu orice pret. Orice ar fi, meritam sa gasim rezolvarea intrebarii ce ne problematizeaza constiinta.

   Orice ar fi, traieste orice simti la momentul oportun. Nu fugi de intrebari, ci cauta in inima ta raspunsul. Iar cand l-ai gasit. Ei bine.. e randul tau la fericirea sublima.

   Pierdem zile. Pierdem nopti. Pierdem clipe esentiale. Pierdem priviri. Pierdem zambete. Pierdem iubiri... piese ale vietii noastre. Si, uneori, pe drum, ne pierdem pe noi insine.
   Uitam cine suntem, ce aspiratii aveam, ce iubeam. Uitam cine ne facea sufletul sa tresare. Uitam prietenii...Uitam oameni care ne-au intins o mana cand stateam pe marginea prapastiei, uitam zambetul care mereu ne facea sufletul sa tresalte. Uitam motivele pentru care diminetile innorate ne aduceau soare in inima. Uitam discutiile de la miezul noptii despre destin si viata. Uitam ce e profunzimea si ne pierdem in superficial. Uitam ce e fericirea adevarata.
    Inchizi ochii si-ti amintesti ce e fericirea. Si daca stii exact ce e, intoarce-te la momentul ala in care erai cu adevarat fericit, cu adevarat tu. Acolo gasesti raspunsurile la toate intrebarile. Iar acea vibratie unica a momentului de beatitudine cu siguranta a apartinut si altcuiva. Pentru ca suntem slabi si uneori avem nevoie sa ni se reaminteasca in mod constant cine suntem, de catre cineva...Daca in viata ta exista o persoana datorita caruia iti regasesti drumul, atunci n-o lasa sa plece. Aminteste-ti ca uneori ingerii sunt oameni.
   Asadar, acel moment magic ne aminteste cine suntem. Si ne trezim ca dupa un somn lung. Iar atunci cand ne uitam la stadiul in care viata noastra a ajuns, ne intrebam cine a trait-o pana acum. Toate alegerile sunt gresite. Toate zambete sunt false.
   Intr-un suflet pierdut si regasit, exista oare puterea de a afla adevarul? Incotro te indrepti? Tumultului sentimentelor ii pui frau? Cred ca nu. Pentru ca asta ar insemna sa iti disimulezi propriul suflet. Atunci tragi aer in pipet si aduni piesele pierdute. Iti aduni gandurile si te uiti in jur.

   Si chiar daca viata ta e un haos, acum o poti controla, caci esti tu. Tu, cu adevarat. Momentul unic de regasire a eului tau poseda o profunzime ce trece de barierele existentei banale.
 In final, sufletul tau s-a intors acasa.