Astazi am realizat uimita ca nu ma cunosc inca.N-am nici cea mai vaga idee cine sunt, cand credeam ca am ajuns la o concluzie in sfarsit.Si, ce doare cel mai tare e ca n-am nici cea mai vaga idee ce vreau.Si puteam sa jur ca stiu totul.Prevedeam toata viata mea.
Brusc, totul s-a destramat in fata ochilor mei mai vinovati decat par.
Fiecare secunda din viata pe care o traiesc e cea mai surprinzatoare.
Unde ma duce finalul?Ei bine, ma arunc in viata!

Toti oamenii au in spate o poveste care ii defineste.Si toti judeca prin prisma acelei povesti care i-au marcat.Cu ceva timp in urma uram oamenii care judeca fara sa realizeze cum sunt ei.Am inteles insa, incetul cu incetul, ca, mai devreme sau mai tarziu toti facem acest lucru.Ajuns insa sa imi pun o intrebare : E normal?
Si realizez ca e subiectiv raspunsul pe care il gasesc in mine.Da, e normal ca acea poveste care ne-a transofrmat sa ne faca sa vedem altfel lucurile.Dar, totodata realizez adevaratul raspuns: nu e normal.Nu e bine si nu e sanatos.Ar trebui sa ne invatam o lectie,dar sa ne detasam emotional.Teoretic.Practic insa, e peste puterile noastre omenesti.
Un lucru insa nu ne este peste puteri: sa incetam sa judecam.
Nu e corect.Pentru ca viata e atat de inselatoare.Vom ajunge fara sa realizam sa facem aceleasi greseli pentru ca vom trece prin absolut tot felul de sitatii si sentimente.
Deci, daca ne sta in putinta sa fim mai buni, haideti sa fim.

   Se spune ca daca doi oameni sunt meniti sa fie impreuna, in cele din urma, vor gasi calea unul spre celalalt.Filmul pe care l-am vizionat astazi, m-a facut sa imi aduc aminte de acest lucru.
   "Dear John" vorbeste despre iubire.Iubirea adevarata, care te schimba.Iubirea care apare doar o data in viata.Iubirea care depaseste barierele timpului.O iubire cu caracter marcant; despre timp-despre faptul ca orice moment are un sfarsit-si despre departare.
   Soarta unor oameni care traiesc 2 saptamani de vara impreuna.Dar acele 2 saptamani schimba tot.Desi sunt nevoiti sa se desparta, raman totusi impreuna prin intermediul unor scrisori.
   Filmul m-a facut sa reflectez asupra iubirii in raport cu timpul si distanta.Uneori, chiar daca le e dat atat de putin timp, doi oameni au capacitatea de a-si schimba unul altuia viata prin dragoste.Ceea ce ma face sa ma gandesc la faptul ca adevaratele iubiri sunt magice.Ca se intampla din prima secunda,fara sa realizezi si dureaza o viata.Si ca au un curs neobisnuit.Ca nu va fii niciodata simplu.Ca exista incercari mari, multe lacrimi si probabil multa durere, dar care sunt sterse de momentele fericite.
   Si ma intreb acum, oare nu e normal?Oare daca ar fii usor, ar mai avea farmec?Nu.Cred ca nu.Cred ca fiecare moment dificial are un sens determinat.Fiecare lacrima e o amplificare a zambetului ce va urma.
   Si cred ca pot exista momente in care esti atat de departe incat doare, caci sufletul ti-a ramas la cealalta persoana.Iar alteori poti fii atat de aproape de fericirea perfecta incat pare ireal.Si alternanta acestor 2 momente creaza o durere incomensurabila.
   Orice s-ar intampla insa, credinta mea sta nemiscata in fata unui adevar categoric: Daca doi oameni sunt meniti sa fie impreuna...ei bine, in cele din urma vor gasi calea unul catre celalalt

Cred in destin.De cand ma stiu, am crezut in forta intangibila a sortii.Cred ca toate se intampla cu un rost si ca toate sunt scrise undeva.
In ultimul timp nu m-am mai gandit la asta, dar am nevoie sa imi aduc aminte de taria cu care obisnuiam sa ma agat de aceste credinte, pentru a ma mentine pe linia de plutire.
Vreau sa cred ca destinul are ceva pentru noi.Vreau sa cred ca asa a fost scris, sa ne intalnim.Si ca e un sens in toate.Ca nu are cum sa se termine doar pentru ca fizic nu esti aici.Pentru ca esti aici.Ai fost in fiecare secunda de cand ai plecat.As fi ipocrita sa afirm contrariul.Esti aici de ficare data cand respir pentru ca inima ta bate la unison cu a mea.Si miile de kilometri nu-mi pot lua sentimentele.
Da, sunt constienta ca nu stiu la ce sa ma astept, dar cu siguranta stiu la ce sper si stiu in ce cred.Cred in tine si in destin.Sau, mai bine zis, cred ca tu esti destinul meu.Cliseu, cuvinte mari?Habar n-am.E doar ce simt si daca suna intr-o maniera bogata, inseamna ca asa e.
Nu sunt puternica si nici n-am pretins vreodata ca sunt.Dar invat sa fiu puternica.Pentru ca daca la sfarsit vei fi langa mine, merita absolut fiecare secunda in care dorul de tine ma macina.

Situatii neprevazute

Am afirmat de multe ori cat de tare ma intriga complexitatea vietii.Da, sunt constienta ca in aceasta consta chiar farmecul ei, dar uneori te pune in fata unor situatii neprevazute.Si pentru mine acest "neprevazut" nu inseamna neaparat neasteptat.Pentru ca te astepti ca unele lucruri sa se intample.In schimb, nu te astepti la impactul emotional pe care il au asupra ta.Si pentru mine, acesta este cu adevarat neprevazutul.
Am observat totodata ca noi,oamenii, avem tendinta sa atenuam impactul prin multe "dar"-uri.Incep sa ma gandesc daca acestea  nu sunt de fapt sperante disimulate in spatele unor lucruri pe care le credem certe.Sau, mai bine spus, le vrem certe.Pentru ca ne agatam de cate un "dar" pozitiv ca sa facem fata unor situatii ce ne seaca de puterile nostre sufletesti.Poate ca ar trebui pur si simplu sa imbratisam adevarul neprevazutului.Doar ca suntm prea umani sa facem asta.Prea slabi intr-un fel.Dar nu slabi intr-un mod negativ.Caci toate slabiciunile noastre provim din sentimente, iar sentimentele sunt cele mai puternice lucruri de pe pamant.Iar un lucru puternic pe care il posezi nu te face slab decat in sensul in care te deschide sufleteste.Sa revenim totusi la situatia intiala.Pentru a accepta adevarul neprevazutului avem nevoie de o oarecare putere.Si aici intervine din nou complexitatea vietii.In ce mod?Devenim mai puternici tocmai datorita impactului emotional al situatiei.
Deci totul este de fapt un lant...Ca suntem sau nu veriga slaba;ca o sa iesim victoriosi din lupta cu situatiile mai putin placute, ca sa nu zic dureroase, caci suna prea rau, ale vietii...?Ei bine, asta tine strict de o alta complexitate..a noastra..a sufletului si fiintei noastre.
...A unor "noi" ce trecem prin clipe in moduri diferite su un substrat fin identic.

Ce au toate verile in comun?Povesti.Povesti nespuse.Povesti spuse.Povesti ale inimilor.Sau povesti ale unor nopti fara final.Povestile varstei perfecte si ale unei tinereti eterne.Si ce au toate povestile in comun?Sunt toate efemere.
Si totusi, uneori realizam ca nu suntem impacati cu acest gand.Ca nu mai acceptam acest caracter trecator.Dar in fond, cand a fost efemeritatea ceva bun?Vara, povestile ei, toate sunt amplasate intr-un spatiu temporal.
Iar timpul trece.
Incep sa vad timpul ca pe un inimic.Ca o pe o femeie cu moravuri usoare.Iti da senzatia unei eternitati.Apoi pleaca.Niciun eveniment notabil nu l-ar opri in loc.Nici fericirea nu-l opreste in loc.Doar il face memorabil.Si totusi, la ce bun?La ce bun sa se transforme intr-o amintire pe care oricum n-o poti intoarce inapoi?
Deci..timpul.Cliseu .Da.Cu siguranta un cliseu.Cu toate astea, am observat inconstienta dorinta a oamenilor pentru clisee.Complexitatea noastra e de fapt banalitate disimulata.In spatele unor clisee ale unor povesti de vara.
...In spatele timpului si-a efemeritatii lui.

Straine, cine esti?

Gandurile ii erau plecate pe alte taramuri.Simtea vantul unui inceput rece de primavara cum ii trecea prin par.Simtea de fapt ca vantul trece prin ea si rascoleste in calea lui un milion de sentimente, ganduri, si cuvinte nerostite.
Privea oamenii din jur si se intreba ce poveste are fiecare.Ce sentimente poarta-n suflet, ce griji le intuneca privirea, ce bucurii le insenineaza fruntea.Se intreba pur si simplu la ce se gandesc.Prin ce au trecut in viata.Ce i-a marcat.Ce poveste de dragoste au lasat in urma.Cat au suferit?Se intreba cum ar fii sa opreasca pe cineva si sa-l intrebe pur si simplu: Cine esti?
Era pierduta-n gandurile ei cand 2 oameni au depasit-o.Unul s-a intors, a privit-o, si zambind i-a spus "Esti foarte frumoasa".Iar ea s-a uitat la el si s-a gandit ca nu vazuse pe cineva cu un zambet asa frumos ca al lui si o privire asa calda.A zambit din suflet si i-a spus .."Multumesc".Si-a vazut apoi de drumul lui, iar ea de al ei.Ea a ramas zambind.Pentru cateva secunde, un strain a pasit in viata ei si i-a schimbat ziua.A luminat totul.Nu prin compliment in sine, cat pentru caldura vorbelor lui si zambetul acela...Probabil n-o sa-l uite niciodata, desi nu l-a cunoscut vreodata.

Straine, daca vreodata, in viata aceasta, te voi mai intalni, iti voi multumi pentru tot ce mi-ai transmis in acele momente in care m-ai privit, caci cuvinte nu gasesc, iar asa ceva nu mi s-a mai intamplat.Iar de nu te voi mai intalni niciodata, atunci iti multumesc acum.

....Ai schimbat ceva in mine.

Candva..atunci

Candva cand clipele vor fi mai lungi
Cand sufletele ne vor fi oglinzi
Candva cand tu n-ai sa mai fugi
Si eu n.am sa incerc sa te mai prind

Candva cand dorul meu n-o sa alerge
Pe lungi si nestiute cai,

Candva cand lacrimile or sa sece
Si o sa uit de ochii tai.

Atunci voi fi-n acelasi loc
Acelasi om care te-a vrut,
Care a uitat ca n-a stiut
Ca tu nu esti,iar eu nu sunt.

Si atunci,atunci o sa iti spun
Ceva ce stii,ce stiu,ce stim,
C-oricat de.aproape soarele si luna sunt,
De intalnit, nicicand nu se vor intalni.

Raza pentru soare

Poate ca ochii mi-s inchisi
Caci par mereu nestiutoare
Ca-n al meu drum, 
Oricat din infinit as darui
acestei clipe trecatoare
Cu neputinta-i sufletul sa ti-l ating
Cu mine, cu iubire sau cu soare.


Dar, o, cate n-as face pentru-o simpla rază! 
Sau pentru o inselătoare amară zi
Sufletu-mi pavăză ar deveni,
Iar vorba-mi oaza de iubire.


Am incercat, martor imi esti ca da,
Ce-a mai ramas?
Ce mai pot face eu?
Caci tu de tremurul nu-l simti in al meu glas 
Nu vei afla vreodata cat imi e de greu.


Totu-i normalitate acum
...si-am obosit
Caci in durerea zambetului ratacit
Eu, m-am intors de unde am venit
Iar tu..
Esti tot acolo, sus...departe.