Strang in pumn toate visele.

Nu voi mai vorbi.

Nu voi mai visa.

Nu voi tresarii de fiecare data cand aud numele tau.

Nu.

Eliberez toti fluturii ce se zbat in pieptul meu.

Eliberez fiecare gand.

Eiberez toate sperantele.Spuneam ca am incetat de mult sa sper.Era doar teorie.In fapt, speram de cate ori privirile ni se intalneau.

Las libere toate ideile mele despre viata sau iubire.

Uit fiecare dorinta.

Ascund totul in nisip pe malul unei mari mult prea agitate.Valurile ineaca ultimul zambet in spatele caruia ascundeam randuri de cuvinte nerostite pe care le cunosti.Aerul sarat va intuneca privirea pe care incostient o uitam asupra ta.Ultima raza de soare pe care marea o ineaca in ea se zbate odata cu sufletul meu.

In ecoul acestei toamne reci rasuna o singura intrebare: Daca focul meu ar fii atins macar o data marea ta?

Sa uit:Visez la tine cand deschid si inchid ochii.

Sa nu uit: Sa te uit.

Pana la urma, ce n-am face ca cineva sa ne raspunda sentimentelor noastre?
Dar poate ca uneori nici nu conteaza...

Poate in loc sa incerci mai bine ai renunta...te-ai numi las?Sau pur si simplu realist?
Poate trebuie sa te obisnuiesti sa ascunzi tot..Te-ai numi fals?Sau pur si simplu realist?
Poate trebuie sa incui totul in suflet si sa arunci cheia in mare...Atunci ai fugii de propriile sentimente?Sau pur si simplu ai fii..realist?
Spune-i inimii sa nu mai tresare.Spune-le mainilor sa nu mai tremure.Spune-i sufletului sa nu mai spere.Spune-le ochilor sa nu mai viseze.Ai mai fii uman..?Sau te-ai numai pur si simplu...realist?!
Se spune ca nimic nu e imposibil.Uneori e imposibil...Iar asta e realitatea.

 ...Iar realitatea e singurul si supremul adevar.Oricat ar durea.

When the evening shadows

And the stars appear

I could hold you
For a million years
To make you feel my love

Though winds of change

Are throwing wild and free

You ain't seen nothing

Like me yet...

Motor

Decor pal.

Cortina se ridica.

Actul 1..

Sperantele isi joaca rolul somptuos.

Actul 2

Apare deznadejdea.Lupta crancena incepe.

Actul 3.

Ploua.

Actul 4.

Undeva, printre nori si lupte se intrezareste o raza de soare.

Cortina cade.

In final totul se rezuma la: cald.Rece.Ca noi, ca viata.

Stiu ca ziua de maine ma sperie.Ca ziua de azi m-a speriat.Ca ma sperie noapte si singuratatea camerei mele.Dar stiu ca ma sperie mai tare singuratatea sufletului meu.Stiu care erau singurele momente in care nu ma simteam singura.
Stiu ca brusc cuvintele zboara si se evapora incercand sa le pronunt.
Stiu ca nu mai am muzicalitate in ganduri.
Stiu ca imi doresc sa scriu pana la epuizare,doar sa ma descarc.Stiu insa ca pagina asta nu raspunde inapoi si nu-mi da sfaturi despre ceea ce sa fac.
Stiu ca-mi doresc sa-mi tin mintea ocupata din motive mult prea subiective.Dar stiu ca inima gandeste acum, nu mintea.
Stiu ca uitasem cum e sa doara.
Stiu ca nu imi doream sa imi amintesc.
Stiu ca spun ca o sa treaca,dar simt ca n-o sa treaca.
Stiu ca o sa continui sa spun"sunt bine"oricat de rau as fii.
Stiu ca uneori lipsa sperantei nu doare,dar acum nu e unul dintre acele momente..

Stiu ca desertul poate fi arid,dar neputinta poate fi mistuitoare..

Uneori pur si simplu nu poti blama toamna..

Sa fie toamna de vina?
Pentru ploaia torentiala din suflet si soarele de afara?
Sa fie octombrie de vina?
Ca soarele e atat de stralucitor cand il privesti de la fereastra dar te lovesti de cruzimea lui de indata ce iesi?
Sa fie pomii de vina?
Ca frunzele nu-l mai vor..
Sa fie frunzele de vina?
Ca pomii le alunga?

Dar nu pot blama toamna pentru golul meu din inima.Nu pot blama ploaia pentru norii mei care arunca fulgere direct in suflet.Si nu pot da vina pe octombrie pentru ca soarele s-a racit brusc.Nici pomii nu poarta nicio vina ca frunzele cad.Uneori trebuie pur si simplu sa-i paraseasca.Nici frunzele nu sunt alungate de pomi.Uneori pur si simplu trebuie sa le lase...

Uneori pur si simplu trebuie sa reununtam la vise.
Uneori pur si simplu trebuie sa inchidem in inima sentimente pentru ca apoi sa realizam ca trebuie neaparat alungate...Sa le alungam in mare..dar valurile se intorc mereu purtand vina noastra asupra lor..caci,cu capetele plecate si ochii inlacrimati, am aruncat in puritatea lor sentimente si mai pure si le-am murdarit cu actul lasitatii.
Uneori pur si simplu trebuie sa ne prefacem.Sa fim actori desavarsiti...Si cand auzim "motor" sa furam un zambet incredibil,sa-l afisam cu nonsalanta.
Uneori pur si simplu trebuie sa nu mai incercam inainte sa fii incercat totul...
Uneori pur si simplu trebuie sa nu mai speram.Ca speranta moare ultima e lucru cert,dar uneori ea moare inainte sa apuci macar sa-ti strigi durerea.
Uneori pur si sinplu trebuie sa nu spui.Sa taci.Sa tii in tine.Sa-ncui in suflet toate lucrurile care te fac sa simti ca traiesti.Sa le arunci intr-un colt al inimii si sa le uiti,ca-s iluzii desarte intr-o lume prea cruda ca sa mai inteleaga cum e sa fii om.
Uneori pur si simplu trebuie sa uiti ca iubesti inainte macar sa fii realizat ce simti.Sa minti.Sa disimulezi.Caci iubirea te inalta,dar te aduce la pamant,in genunchi, dorindu-ti sa nu fii iubit vreodata.
Uneori pur si simplu trebuie sa uiti.Nu conteaza cat de ireal pare.Sterge-ti memoria.Aduna sentimente vii si fa un foc urias..apoi lasa-le sa se faca scrum..Minte-te ca nu ramane cenusa niciodata.

Uneori pur si simplu trebuie sa intelegi ca nu vei fii vreodata inteles...

Vreau.Te vreau.Sa uit.

Mainile mele refuza sa scrie,desi imi doresc asta.Nu stiu carui fapt se datoreaza aceasta stare.Stiu doar ca viata e mult prea schimbatoare.Ca ma aduce mereu aici...in imposibilitatea de a zambi sau plange, undeva atarnand intr-o stare atat de apasatoare ca un munte.Ochii mei refuza sa mai priveasca.Si-ar dori sa gaseasca macar o stea sclipind in ai tai.Poate doar melancolia din momentul asta, in care totul pare pictat in culori gri de toamna ma face sa cred toate astea..dar cred ca nu vor gasi vreodata.Ce sa fac cu sperantele mele?
Ochii cauta intr-o camera scufundata in bezna totala...cauta un adevar mult prea departe, acolo unde nu-l vor gasi niciodata...
Pasii mei grabiti trec printr-o zi de toamna..Melodii cu un inteles aparte rasunand pe fundalul unei vieti al carui  inteles pare scris in hieroglife...
Un actor pe o strada de toamna.E doar octombrie,dar vreau sa vad deja covorul de frunze pe jos...sa simt scena pe care se joaca al sutelea act din povestea care se deruleaza in inima mea de ceva timp.Dar doar in inima mea.Si sunt contienta de asta.Am trecut prin destule incat sa realizez multe...
M-am chinuit, m-am luptat sa opresc scenele.Sa nu se mai succeada.Sa nu mai visez.Dar cum pot sa le spun mainilor mele sa nu mai tremure cand te ating, fie si intamplator?Si cum sa le spun ochilor mei ca in intunericul acestei camere nu vor gasi nimic?Cum sa le explic gandurilor mele ca drumul lor nu e inspre tine..
Cum sa-i zic inimii sa te uite?
Am incercat...M-am chinuit si m-am luptat...
Am sperat sa pastrez sperantele pana la sfarsit...
Sunt slaba si cedez.
Ca doare...

N-am niciun drept pentru nimic...
Esti prea departe..
Esti prea aproape.

Sufletul meu nu a mai smtit asta de mult..incapabilitatea de a face ceva..Ca si cum nimic nu ar fii posibil si totusi totul e posibil...
Trebuie sa las decorul de toamna..sa astept frunzele sa-si faca dansul obisnuit..si sa plec cand cortina inca este ridicata.

Daca ieri speram la totul azi sunt constienta de adevar mai mult ca niciodata.Si nu mai sper la nimic.Nici nu mai incerc nimic.Dar nu le pot spune ochilor mei sa nu te mai caute..nici sufletului meu nu-i pot ordona sa nu iti simta prezenta...

Sa uit:Te vreau cum niciodata n-am vrut pe nimeni