sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Pasesc intr-o camera atat de plină de ganduri.

Sunt o holograma.Sau, cel puţin, asa ma simt.Pentru ca unii vad prin mine.Pentru ca nu pot sa-mi induc în deriva privirea, gandurile, sau sentimentele.Mă invadeaza.

Mă dau bătută pentru prima data după mult timp si recunosc.Mă mistuie mii de ganduri in fiecare secundă.In fiecare clipa prin care fugitiv trec.
In fiecare noapte, in întunericul ameţitor al camerei mele imi promit sa las totul sa treaca.Sa rup acele bucăţi din sufletul meu care ma fac sa simt toate aceste lucruri.Dar in fiecare dimineaţa realizez ca nu-ti poti smulge sentimente din inima.Pur si simplu e împotriva firii omeneşti.Nu-mi ramane decat sa încep in aceeaşi maniera o nouă zi.Sa sper ca atunci cand cedez,iar chipul meu trădează deznădejde si o umbra vagă de tristeţe, nimeni sa nu observe.Nimeni sa nu intrebe nimic.Pentru ca minciuna imi pare groaznică,iar adevarul n-o sa-l pot rosti vreodata.
Asa ca, sunt bine.
Zambesc si trec mai departe.

Suntem uneori doar spectatori si propriei vieţi.Lăsăm soarta sa straluceasca in lumina reflectoarelor.Iar cand cortina se lasa, totul in viata noastra s-a schimbat.
Mi-e greu sa mai aplaud.Am vreun milion de motive, sa o fac,dar nu pot.Mainile-mi sunt inghetate.Imi lipseste ceva ce n-am avut niciodata.
Iar asta, ma îngheaţă.