De ce ne indragostim?

De ce ne indragostim?
Chimic, se desfasoara anumite reactii la nivelul creierului. In sens metaforic, gasim un suflet care ne face propriul suflet sa vibreze. In realitate. . . habar n-avem.
Cred ca ne indragostim deseori din nevoie. Avem nevoie de cineva care sa aiba nevoie de noi. E o interdependenta. Alteori, ne indragostim pentru ca nu stim sa fim singuri; pentru ca avem impresia ca fara iubire avem un mare gol in viata.
E imposibil sa ne indragostim fara sa vrem. Vrem asta, e in firea omului sa-si doreasca asta. In ce masura suntem constienti de acest adevar este cu totul alta problema.
In ceea ce ma priveste, de cand am descoperit sentimentul, a ocupat un plan principal in viata mea. Daca nu eram mereu indragosita, daca nu aveam o iubire neimpartasita sau daca nu aveam, pur si simplu, pe cineva langa mine ceva lipsea. Nu eram eu.
Obisnuiam sa fabulez, cand habar n-aveam ce inseamna a te indragosti, ca m-am nascut indragostita de dragoste. Habar n-aveam ce zic. Descopar, insa, ca asa e, ca viata mea s-a invartit necontenit in jurul iubirii, desi sunt ferm convinsa ca n-am intalnit-o niciodata pe cea reala. Vorbesc despre ea, scriu despre ea.
Si nu ma voi opri niciodata. Asta sunt. Asa mi-e sufletul cladit. De ce ne indragostim? Pentru ca e singurul lucru care ne aduce mai aproape de esenta vietii. Pentru ca fara sa ne indragostim viata noastra ar fi un sir lung de intamplari fara sens.
. . .  pentru ca, daca nu ne-am indragosti, n-am trai, doar am exista.

Fara sens

Ce e mai important pentru tine? Sa iubesti sau sa fii iubit? Ma intreba omul pe care credeam ca il iubesc la momentul respectiv.

I-am spus: sa iubesc si m-a intrebat de ce. I-am zis ca iubirea te schimba. De unde stiam? De unde stiu ca incercarile esuate prin care am trecut s-au numit... iubire? De unde stim, cu totii, ca iubim? Nu stim. Pana la proba contrarie, nu stim. Suntem fericiti pana cand nu mai suntem. Si atunci ne strangem visurile, sperantele, convingerile, ideile, ne strangem bucati din suflet, ne reconstruim si mergem mai departe fara sa constientizam ca ne-am intors, de fapt, in acelasi punct mort.
N-am iubit. Nu cu adevarat. Pentru ca daca ar fi fost asa, inca purtam cu mine umbra acelui sentiment. Inca aveam in vene parfumul acelui om. Dar nu e nimeni care sa imi fi marcat existenta, nimeni pe care sa-l fi iubit total, complet si nebunesc. Am oferit franturi din mine unor pseudoiubiri.

In clipa cand voi gasi sentimentul pur ma voi abandona complet. Pana atunci, ma voi abandona neincetat, lent, fiecarei sperante ca iubirea e aici...