N-am stiut niciodata cat de departe sa merg atunci cand imi urmez visele.
N-am stiut niciodata prin cate trebuie sa trec pentru a ajunge intr-un punct de fericire maxima.
N-am stiut niciodata sa imi opresc undeva in spatele unui lacat sentimentele.
N-am stiut niciodata cum sa trec de porti inchise.
N-am stiut niciodata cum sa ies din labirintul cuvintelor.
Cu toate astea,
Stiu ca oricat de departe as merge merita.
Stiu ca nu-mi pasa cate lacrimi imi inunda ochii daca toate duc la un zambet din tot sufletul.
Stiu ca daca le-am dat drumul sentimentelor si am permis ca vantul sa le poarte a fost cu un scop bine definit.Si oricum..vantul se intoarce mereu inapoi.Si ne intoarce pe noi insine inapoi mereu.
Stiu ca daca bat incet, cu un zambet larg, si cu multa credinta, mi se va deschide mai devreme sau mai tarziu.Si, oricum, mai bine mai tarziu decat niciodata.
Stiu ca toate cuvintele pornesc de undeva.Atunci cand gasesc sursa, gasesc si harta sa ies din labirint.


N-am stiut niciodata ca trebuie sa crezi cu o ferocitate neclintita in idealul tau.
Acum stiu.
Acum...cred!

Simt in ultimul timp o dorinta acuta de a asterne randuri pe hartie.Dar de fiecare data cand ma aflu fata in fata cu gandurile mele raman tacuta,iar ele se deruleaza ca un film mut.Niciodata nu am inteles rostul filmelor mute,dar se pare ca,de cand mi-am descoperit propriul film, lucrurile se clarifica.
Si totusi inca vad secvente carora nu le inteleg rostul.
Vad un film mut al sortii,dar nimeni nu-mi explica nimic.
De ce destinul ne aduce in fata unor situatii pe care oricat ne-am dori ne e imposibil sa le manevram?
Pare ca totul se intampla cu un rost,dar ajungi la un punct in care te intrebi care anume e acest rost.
Credeam ca am inteles prima parte a filmului meu.Apoi, pe neasteptate,dar in fapt, mai predictibil decat orice, am ajuns intr-un punct mort.O jumatate de ecran si-a pierdut actiunea intre pixeli si un negru profund  a cazut peste tot.Care tot?Un anume tot.Un tot pe care l-am descoperit in jumatatea mea de film si care a devenit incet incet un tot permanent.
Dar, m-am pierdut in metafore neintelese decat de propia-mi inima si am pierdut esenta.Probabil asta am facut si in realitatea vietii mele de zi cu zi.
Deci, sa revin.Fara metafore.Sau cu.In fond, viata insasi e o metafora.Ce facem cand soarta ne pune in impas?In imposibilitatea de a face altceva decat a rupe foi din calendar?
Am mainile calde,dar au inghetat pe literele tastaturii.Nu stiu sa raspund.Astept sa aflu raspunsul.Cum il voi afla, insa?Pur si simplu asteptand?Astept ca destinul sa-si intre odata in rolul filmului meu mut.Rectific.Jumatatii mele de film.Dar asteptand realizez incet incet ca poate ecranul nu a fost niciodata complet.Poate a fost mereu doar jumatate,dar m-am incapatanat sa-l vad plin.
Deseori se spune ca, oricare ar fii adevarul, oamenii vad ceea ce vor sa vada .As putea pur si simplu sa fac un pas inapoi si sa constientizez ca priveam acelasi ecran de la inceput.Stinsa, sau aprinsa, cealalta jumatate nu a existat vreodata in alt loc, decat in mintea mea.Cat timp a existat acolo, mi-am pierdut sufletul.L-am lasat sa zboare printre iluzii ce erau rezultatul mintii mele halucinante.Sentimentele ne fac sa halucinam mai puternic, probabil, decat orice drog.Ne intuneca ratiunea si, din nou, nu vedem decat ceea ce vrem.
E timpul sa ma trezesc la realitate.Cu totii avem un film la care, fie ne uitam, fie luam parte, dupa alegerea noastra.Am luat parte si am fost, de cele mai multe ori patetica, sau ridicola, sperand la un lucru care de la inceput s-a dovedit a fii imposibil si facand lucruri a caror scuza o gaseam a fii lupta.Nu, nu luptam pentru nimic.Nu ai cum sa lupti pe un front gol.Metaforic.Iar practic, nu ai cum sa lupti pentru o persoana cand te lupti exact cu aceea persoana.E in van.
Sincer, speram la un Oscar.Investisem milioane in film.Milioane de griji, sentimente, nopti in care de cate ori puneam capul pe perna imaginea ta imi aparea in minte.Milioane de intrebari fara raspuns.
Acum stiu.
A fost totul in capul meu.

...Dar va ramane mereu marea.Va ramane luna plina, si stelele.Si o melodie doar pentru sufletul meu.Toate acestea, martore-mi vor fii intr-o zi a tot ceea ce am simtit, simt si voi simtii.Dar am inteles ca doar eu.
Doar eu.
Numai eu si nici macar o secunda tu, in alt loc decat mintea, sufletul si imaginatia mea artistica.

Pasesc intr-o camera atat de plină de ganduri.

Sunt o holograma.Sau, cel puţin, asa ma simt.Pentru ca unii vad prin mine.Pentru ca nu pot sa-mi induc în deriva privirea, gandurile, sau sentimentele.Mă invadeaza.

Mă dau bătută pentru prima data după mult timp si recunosc.Mă mistuie mii de ganduri in fiecare secundă.In fiecare clipa prin care fugitiv trec.

In fiecare noapte, in întunericul ameţitor al camerei mele imi promit sa las totul sa treaca.Sa rup acele bucăţi din sufletul meu care ma fac sa simt toate aceste lucruri.Dar in fiecare dimineaţa realizez ca nu-ti poti smulge sentimente din inima.Pur si simplu e împotriva firii omeneşti.Nu-mi ramane decat sa încep in aceeaşi maniera o nouă zi.Sa sper ca atunci cand cedez,iar chipul meu trădează deznădejde si o umbra vagă de tristeţe, nimeni sa nu observe.Nimeni sa nu intrebe nimic.Pentru ca minciuna imi pare groaznică,iar adevarul n-o sa-l pot rosti vreodata.

Asa ca, sunt bine.

Zambesc si trec mai departe.

Suntem uneori doar spectatori si propriei vieţi.Lăsăm soarta sa straluceasca in lumina reflectoarelor.Iar cand cortina se lasa, totul in viata noastra s-a schimbat.

Mi-e greu sa mai aplaud.Am vreun milion de motive, sa o fac,dar nu pot.Mainile-mi sunt inghetate.Imi lipseste ceva ce n-am avut niciodata.

Iar asta, ma îngheaţă.

Strang in pumn toate visele.

Nu voi mai vorbi.

Nu voi mai visa.

Nu voi tresarii de fiecare data cand aud numele tau.

Nu.

Eliberez toti fluturii ce se zbat in pieptul meu.

Eliberez fiecare gand.

Eiberez toate sperantele.Spuneam ca am incetat de mult sa sper.Era doar teorie.In fapt, speram de cate ori privirile ni se intalneau.

Las libere toate ideile mele despre viata sau iubire.

Uit fiecare dorinta.

Ascund totul in nisip pe malul unei mari mult prea agitate.Valurile ineaca ultimul zambet in spatele caruia ascundeam randuri de cuvinte nerostite pe care le cunosti.Aerul sarat va intuneca privirea pe care incostient o uitam asupra ta.Ultima raza de soare pe care marea o ineaca in ea se zbate odata cu sufletul meu.

In ecoul acestei toamne reci rasuna o singura intrebare: Daca focul meu ar fii atins macar o data marea ta?

Sa uit:Visez la tine cand deschid si inchid ochii.

Sa nu uit: Sa te uit.

Pana la urma, ce n-am face ca cineva sa ne raspunda sentimentelor noastre?
Dar poate ca uneori nici nu conteaza...

Poate in loc sa incerci mai bine ai renunta...te-ai numi las?Sau pur si simplu realist?
Poate trebuie sa te obisnuiesti sa ascunzi tot..Te-ai numi fals?Sau pur si simplu realist?
Poate trebuie sa incui totul in suflet si sa arunci cheia in mare...Atunci ai fugii de propriile sentimente?Sau pur si simplu ai fii..realist?
Spune-i inimii sa nu mai tresare.Spune-le mainilor sa nu mai tremure.Spune-i sufletului sa nu mai spere.Spune-le ochilor sa nu mai viseze.Ai mai fii uman..?Sau te-ai numai pur si simplu...realist?!
Se spune ca nimic nu e imposibil.Uneori e imposibil...Iar asta e realitatea.

 ...Iar realitatea e singurul si supremul adevar.Oricat ar durea.

When the evening shadows

And the stars appear

I could hold you
For a million years
To make you feel my love

Though winds of change

Are throwing wild and free

You ain't seen nothing

Like me yet...

Motor

Decor pal.

Cortina se ridica.

Actul 1..

Sperantele isi joaca rolul somptuos.

Actul 2

Apare deznadejdea.Lupta crancena incepe.

Actul 3.

Ploua.

Actul 4.

Undeva, printre nori si lupte se intrezareste o raza de soare.

Cortina cade.

In final totul se rezuma la: cald.Rece.Ca noi, ca viata.

Stiu ca ziua de maine ma sperie.Ca ziua de azi m-a speriat.Ca ma sperie noapte si singuratatea camerei mele.Dar stiu ca ma sperie mai tare singuratatea sufletului meu.Stiu care erau singurele momente in care nu ma simteam singura.
Stiu ca brusc cuvintele zboara si se evapora incercand sa le pronunt.
Stiu ca nu mai am muzicalitate in ganduri.
Stiu ca imi doresc sa scriu pana la epuizare,doar sa ma descarc.Stiu insa ca pagina asta nu raspunde inapoi si nu-mi da sfaturi despre ceea ce sa fac.
Stiu ca-mi doresc sa-mi tin mintea ocupata din motive mult prea subiective.Dar stiu ca inima gandeste acum, nu mintea.
Stiu ca uitasem cum e sa doara.
Stiu ca nu imi doream sa imi amintesc.
Stiu ca spun ca o sa treaca,dar simt ca n-o sa treaca.
Stiu ca o sa continui sa spun"sunt bine"oricat de rau as fii.
Stiu ca uneori lipsa sperantei nu doare,dar acum nu e unul dintre acele momente..

Stiu ca desertul poate fi arid,dar neputinta poate fi mistuitoare..

Uneori pur si simplu nu poti blama toamna..

Sa fie toamna de vina?
Pentru ploaia torentiala din suflet si soarele de afara?
Sa fie octombrie de vina?
Ca soarele e atat de stralucitor cand il privesti de la fereastra dar te lovesti de cruzimea lui de indata ce iesi?
Sa fie pomii de vina?
Ca frunzele nu-l mai vor..
Sa fie frunzele de vina?
Ca pomii le alunga?

Dar nu pot blama toamna pentru golul meu din inima.Nu pot blama ploaia pentru norii mei care arunca fulgere direct in suflet.Si nu pot da vina pe octombrie pentru ca soarele s-a racit brusc.Nici pomii nu poarta nicio vina ca frunzele cad.Uneori trebuie pur si simplu sa-i paraseasca.Nici frunzele nu sunt alungate de pomi.Uneori pur si simplu trebuie sa le lase...

Uneori pur si simplu trebuie sa reununtam la vise.
Uneori pur si simplu trebuie sa inchidem in inima sentimente pentru ca apoi sa realizam ca trebuie neaparat alungate...Sa le alungam in mare..dar valurile se intorc mereu purtand vina noastra asupra lor..caci,cu capetele plecate si ochii inlacrimati, am aruncat in puritatea lor sentimente si mai pure si le-am murdarit cu actul lasitatii.
Uneori pur si simplu trebuie sa ne prefacem.Sa fim actori desavarsiti...Si cand auzim "motor" sa furam un zambet incredibil,sa-l afisam cu nonsalanta.
Uneori pur si simplu trebuie sa nu mai incercam inainte sa fii incercat totul...
Uneori pur si simplu trebuie sa nu mai speram.Ca speranta moare ultima e lucru cert,dar uneori ea moare inainte sa apuci macar sa-ti strigi durerea.
Uneori pur si sinplu trebuie sa nu spui.Sa taci.Sa tii in tine.Sa-ncui in suflet toate lucrurile care te fac sa simti ca traiesti.Sa le arunci intr-un colt al inimii si sa le uiti,ca-s iluzii desarte intr-o lume prea cruda ca sa mai inteleaga cum e sa fii om.
Uneori pur si simplu trebuie sa uiti ca iubesti inainte macar sa fii realizat ce simti.Sa minti.Sa disimulezi.Caci iubirea te inalta,dar te aduce la pamant,in genunchi, dorindu-ti sa nu fii iubit vreodata.
Uneori pur si simplu trebuie sa uiti.Nu conteaza cat de ireal pare.Sterge-ti memoria.Aduna sentimente vii si fa un foc urias..apoi lasa-le sa se faca scrum..Minte-te ca nu ramane cenusa niciodata.

Uneori pur si simplu trebuie sa intelegi ca nu vei fii vreodata inteles...

Vreau.Te vreau.Sa uit.

Mainile mele refuza sa scrie,desi imi doresc asta.Nu stiu carui fapt se datoreaza aceasta stare.Stiu doar ca viata e mult prea schimbatoare.Ca ma aduce mereu aici...in imposibilitatea de a zambi sau plange, undeva atarnand intr-o stare atat de apasatoare ca un munte.Ochii mei refuza sa mai priveasca.Si-ar dori sa gaseasca macar o stea sclipind in ai tai.Poate doar melancolia din momentul asta, in care totul pare pictat in culori gri de toamna ma face sa cred toate astea..dar cred ca nu vor gasi vreodata.Ce sa fac cu sperantele mele?
Ochii cauta intr-o camera scufundata in bezna totala...cauta un adevar mult prea departe, acolo unde nu-l vor gasi niciodata...
Pasii mei grabiti trec printr-o zi de toamna..Melodii cu un inteles aparte rasunand pe fundalul unei vieti al carui  inteles pare scris in hieroglife...
Un actor pe o strada de toamna.E doar octombrie,dar vreau sa vad deja covorul de frunze pe jos...sa simt scena pe care se joaca al sutelea act din povestea care se deruleaza in inima mea de ceva timp.Dar doar in inima mea.Si sunt contienta de asta.Am trecut prin destule incat sa realizez multe...
M-am chinuit, m-am luptat sa opresc scenele.Sa nu se mai succeada.Sa nu mai visez.Dar cum pot sa le spun mainilor mele sa nu mai tremure cand te ating, fie si intamplator?Si cum sa le spun ochilor mei ca in intunericul acestei camere nu vor gasi nimic?Cum sa le explic gandurilor mele ca drumul lor nu e inspre tine..
Cum sa-i zic inimii sa te uite?
Am incercat...M-am chinuit si m-am luptat...
Am sperat sa pastrez sperantele pana la sfarsit...
Sunt slaba si cedez.
Ca doare...

N-am niciun drept pentru nimic...
Esti prea departe..
Esti prea aproape.

Sufletul meu nu a mai smtit asta de mult..incapabilitatea de a face ceva..Ca si cum nimic nu ar fii posibil si totusi totul e posibil...
Trebuie sa las decorul de toamna..sa astept frunzele sa-si faca dansul obisnuit..si sa plec cand cortina inca este ridicata.

Daca ieri speram la totul azi sunt constienta de adevar mai mult ca niciodata.Si nu mai sper la nimic.Nici nu mai incerc nimic.Dar nu le pot spune ochilor mei sa nu te mai caute..nici sufletului meu nu-i pot ordona sa nu iti simta prezenta...

Sa uit:Te vreau cum niciodata n-am vrut pe nimeni

You understand

Vreau sa spun lucrurilor pe nume.Al naibii de tare vreau asta.
Dar nu asa si nu acum si nu aici.Stiu ca nu-i momentul.Simt.Si cand atunci?Cand vor trece toate?
Vor trece toate?
Sunt asa de falsa.Am capabilitatea nerusinata sa iau un zambet si sa-l afisez oriunde.Ca si cum as detine drepturi de autor.Si nu detin.Nu e zambetul meu,sa detin.Zambetul meu e adevarat.E din suflet.Iar in ultimele zile sunt atat de data peste cap incat nici nu stiu cand zambesc si cand ma prefac.Parca micul meu dejun a fost compus dintr-o bomba cu ceas care ticaie.Poate asta explica pulsul meu grabit si inima care bate atat de tare.
Nu ma cunosc.Ba ma cunosc, si inca atat de bine.Stiu si am stiut mereu ce vreau.Si ai fost in capul listei.Inca esti.

Daca maine ma trezesc si aflu lucrul de care ma tem cel mai tare?Cat de ipocrita pot fii?E ca si cum eu sunt cinstita si corecta.
Daca maine ma trezesc si esti la capatul celalalt al firului inseamna ca ne e scris.
Daca maine ma trezesc si mesajul meu remis nu primeste raspuns...asa a fost sa fie?

Sa iau lucrurile de-a gata?De cand?
Sa accept fara sa fii incercat macar o data?

Ma imbat singura cu un parfum mult prea greu.Un parfum care intra prin vene si se risipeste in aer ori de cate ori iti vorbesc.
Poate a suta..sau a mia parte din tine il percepe.
De ce nu pot avea o certitudine?As renunta la tot pentru certitudinea asta.
Nu inca..E ca si cum intr-o zi o voi avea.Si pana atunci aerul greu din jurul meu ma impiedica sa respir.E plumb curat aici.
De ce?De parca o intrebare din 2 cuvinte aproape inexistente ar rezolva ceva.De?Deoarece n-a trecut niciodata.Ce?Ce astept?
Tot o ipocrita raman.


Dar sunt aici asteptand doar un semn.Ma vezi?

Lucky

Cu ochii atintiti spre cer incearca sa defineasca ce se intampla cu ea.

Stelele stralucesc..le-a mai vazut stralucind insa de atatea ori si totusi ceva nou e in fiecare particula sclipitoare...

Cand toate lucrurile par a intra pe un fagas normal se trezeste din nou cu ea.

Aceeasi ea care nu mai minte ca poate fii si lipsita de romantism si lipsita de sensibiliate.

Stie ca e aceeasi de mereu.Si-a amintit.I-a amintit.

Incearca sa desluseasca cum s-au schimbat in cateva ore toate lucrurile pe care le simtea.

Cum s-a  trezit a doua zi cu un singur gand.Cum gandul acela nu o paraseste.

S-a atintit asupra ei staruitor.Se chinuie de cateva zile sa ignore ce simte.

Cu cat se chinuie mai mult cu atat realitatea e mai izbitor de violenta.

Cum poate fii firea omului atat de schimbatoae si totusi atat de neschimbata?

Gandul o cotropeste continuu.Un val de imagini si idei,de sperante si vise navalesc si o pun la pamant.

Nu vrea sa-si permita sa viseze a doua oara la acelasi lucru.

Uneori si o singura data e prea mult.

Nota:Sa nu cred in inima care bate atat de tare.Sa nu cred in cuvinte.Sa uit ce simt.

Dar sa nu las niciodata visul asta sa treaca neimplinit.El e singurul care merita.

Sa nu uit: Cred in suflete pereche.

Nu avem siguranta niciunui lucru din viata noastra.Toate vin si pleaca.Ne urcam intr-un tren care nu stim unde duce...pe un peron al unei vieti mult prea nesigure.
Suntem spectatorii unei calatorii in care nimic nu e cert.Putem oricand sa ne oprim intre statii si sa coboram pentru ca suntem pur si simplu..impinsi..sau curentul sortii esti atat de puternic incat ne plimba dintr-un vagon in altul.
Unii urca,altii coboara...
Unde mergem?
Nicaieri si pretutindeni..
Nu stim...nimic nu-i sigur.
Nici macar sentimentele...
Nici iubirea...
Visez la ea de cand ma stiu...Credeam in povestile cu Fat Frumos...Credeam ca iubirea,atunci cand apare e pentru totdeauna.
Privesc in urma si rad...
Nu,iubim de multe ori in viata.De fiecare data altfel.Iubirea e trecatoare.Avem puterea sa o facem permanenta?Poate doar intr-un moment al vietii in care suntem destul de maturi si avem suficienta constiinta de sine.
Pana atunci nu putem decat sa gustam din caracterul trecator al dragostei.Sa ne indragostim si de fiecare data sa speram macar ca e pentru totdeauna...

Toate vin si toate pleaca...

Drumul in fata e deschis.Dar mai intai trebuie sa traverseze un pod cu scanduri subrede.Primul pas il face sfios.Apoi altul apasat.Se opreste pentru ca ii e frica si inchide pentru cateva momente ochii.Se deruleaza deasupra unei perdele a timpului in fata ei, totul.Vede trecut,prezent.Nu vede un viitor.De urmatorul pas depinde viitorul ei.Ridica piciorul hotarata.

Calca pe urmatoarea scandura.Sub corpul ei fragil,scandura cedeaza.

Si cade.

Si cade in gol momente in sir.

Era sigura ca nu exista un pamant pana nu l-a atins incet cu piciorul.

Zburase pana jos.

Priveste in jurul ei si vede fete cunoscute.Oameni dragi pe care i-a dezamagit in trecut,acum ii zambesc. Acum zambeste si ea,dar nu e sigura de ce. Cand, deodata isi aduce aminte de pod.Rade cu pofta.

Podul

Zborul

Aerul

Pamantul.

Si viitorul ei.Acum stie ca acea scandura era trecutul.A facut pasul hotarator,pasul potrivit.A mers mai departe.

Ochii ei privesc cerul acum.Priveste in jurul ei.Si priveste ..viitorul.

Oameni care au iertat-o pentru perioada in care nu a fost decat o papusa urcata pe o scena in care nu ea facea roulrile.

Au iertat-o ca a fost departe cand putea fii aproape si putea avea soare in privire.

Si oameni noi..

Oameni pe care i-a cunoscut in incercarea sa de a trece podul..Acum realizeaza ca nu trebuia sa treaca acel pod.

Trebuia doar sa aiba curajul sa il treaca.

Prima..

Iubim de mici copii.De cand ne nastem rostim "mama" cu iubire.Apoi ne imprietenim si ne atasam ne un prieten drag.Il iubim.Mai tarziu, cu fiecare pas pe care il facem in necunoscut iubim si mai mult.Ajungem scolari sfiosi care se indragostesc in secret de un coleg simpatic.Apoi, ajungem in acel moment magic in care apare ... prima iubire.

Sa caut cuvinte sa o descriu?In zadar.Dar cu siguranta fiecare a simtit-o.

E iubirea cea dintai.Pura, ca zambetul unui copil.Frumoasa,ca marea intr-o zi de primavara.

Este absolut minunata pentru ca nu ai principii dupa care te ghidezi.Gesturile persoanei iubite nu lasa loc interpretarilor logice sau indoielilor mistuitoare.Doar traiesti fiecare clipa.Nu rationezi mult, tocmai asta e minunat.Pentru ca atunci cand gandim excesiv, atunci iubim cel mai putin.

Iubim intaia data ca niste copii ce suntem.Ne pierdem in cuvinte dulci carora rareori le stim intelesul.Facem doar ce simtim si suntem ghidati de o inteligenta suprema:aceea a iubirii.Primim si oferim o atingere stangace,simpla si absolut fermecatoare, imbratisari calde si mici saruturi inocente care ne fac acum sa ne gandim la neputinta refacerii sufletului de atunci.Pentru ca sufletul nostru se reinnoieste cu fiecare experienta remarcabila prin care trece.

Dar dezamagirea aceea v-o reamintitii?Aceea care nu seamana cu nimic pe lumea asta.Prima..prima dezamagire.Apare, din pacate in cele mai multe cazuri.E dureros de dulce sa ne-o reamintim acum, cand timpul a trecut cu pasii sai repezi peste prima iubire de mult.

Acum...acum doar zambim indulgent si privim in urma.

Ne pierdem in amintiri dulci,amintiri pictate cu o maiestrie incredibila.Numai un pictor desavarsit pe nume viata ne-ar putea daruii un atat de minunat tablou..tabloul primei iubiri.

Opusele se atrag

De cate ori nu am auzit noi oare asta?

E un cliseu ce zboara prin lume.

Dar oare, opusele chiar se atrag?

Da, stim..plus si minus se atrag?Dar e doar fizica pura..nu e suflet sau sentiment in plus si minus...

Eu cred ca opusele intr-adevar se atrag.Dar doar se atrag, nu se iubesc.

Pentru iubire ai nevoie de similitudine.Ai nevoie ca celalat sa fie oglinda ta si tu sa fii apa limpede in care el isi oglindeste dragostea.

Atractia e ceva de scurta durata, care poate usor fi confundata cu iubirea.

Dar iubirea e mult mai mult...E cand te uiti in ochii acelei persoane si timpul se opreste in loc,iar atunci cand se aproprie de tine inima iti sare din piept, corpul tremura frenetic .Iar secundele par a nu se mai succeda cand ochii lui iti intalnesc privirea.

Cum poti trai o viata alaturi de o persoana care este total opusul tau?

Nu cred ca e fezabil.

Da,poti avea o nebuneasca aventura in care sa-ti pierzi capul,plina de pasiune si culoare..

Dar la sfarsit totul va ajunge alb negru, pentru ca veti realiza ca nu sunteti nimic mai mult decat doi straini...

Ruinile din noi...

Catora dintre noi nu li s-a intamplat sa se trezeasca intr-o dimineata si sa nu stie cine e persoana din oglinda.Sa relizezi ca prompt ai devenit alta persoana...ca altceva primeaza in suflet si in minte.
Schimbarile din viata nu aduc intotdeauna un anumit"bine",dar aduc un altceva.
Ceva ciudat,ceva diferit...un progres,sau din contra un regres.

Ce e vechi se prăbuşeşte, timpurile se schimbă şi o nouă viaţă înfloreşte din ruini.(Schiller)

Viata ca un puzzle..

Viata e un puzzle mare..
Niciodata n-am agreat puzzleurile mari...
Prea multe piese..
La fel cum un om are prea multe vise in viata..
Si uneori..am pierdut piesele...
La fel cum pierdem clipele...la fel cum se strecoara timpul,ca nisipul printre degete...
Si uneori este atat de greu sa termini un puzzle ..
Incat renunti...
Asa renuntam sa luptam in viata uneori..sa luptam pentru acele vise si pentru acele clipe..
Suntem niste lasi...rupem bucati din eternitate si le facem trecatoare dupa care ne intrebam cinici ce s-a intamplat?

Raspunsul esste mereu in noi
In noi sta puterea sa strangem tare visele in pumn si sa luam o cutie magica in care sa pastram clipele...