Oameni pentru oameni...

Cred că, in viață, există oameni pentru oameni. Cred că, undeva, în străfundul fiinţei noastre, există asemănări mai presus de cuvinte, care ne înalţă, depăşesc barierele timpului şi ne transpun fiinţele din efemer în etern. La fel, cred că există deosebiri care ne pustiesc, căci ne pun în postura de a realiza singurătatea sufletelor noastre în acel moment.

Sunt oameni pentru oameni. Oameni care reuşesc, din prea multă iubire, să găsească un echilibru sau, din contra, oameni care realizează că iubirea e insuficientă dacă nu este însoţită de două suflete-oglindă.

Cred că cel mai important este să găsim un suflet care să vibreze la unison cu al nostru. Nu neapărat două minţi care să gândească la fel. Diferenţele de opinie pot fi subiecte de discuţie. Diferenţele de opinie pot crea noi idei. Diferenţele de opinie pun minţile la încercare. Totul, atât timp cât există înţelegere. Totul într-o anumită măsură, pentru că, atunci când diferenţele primează, asemănările, oricât de importante ar fi ele, se estompează şi apare un gol imens numit frustrare.

Sunt oameni pentru oameni pe această lume. Nu facem decât să ne căutăm pe noi înşine în alţii. Ştiţi senzaţia de... acasă? Căutăm pe cineva în braţele căruia să fim acasă, să fim noi în aevaratul sens al cuvântului. Suntem actori sociali, dar seara, când punem capul pe pernă, masca noastră cade şi rămânem dezbrăcaţi sufleteşte, vulnerabili, fără zâmbetele false pe care le-am purtat pe post de machiaj, fără replicile briliante ale unui actor pe scena vieţii. Atunci vine sufletul de lângă noi, care ne îmbracă în căldură lui. Şi, brusc, sufletul nostru este ... acasă.

Sunt oameni pentru oameni pe această lume. Important e să găsim omul potrivit nouă. Şi să îl lăsăm să ne ducă... acasă.