Cât durează iubirea? E atât de clişeică întrebarea. Şi, să fim serioşi, cu toţii ştim răspunsul, toţi am citit măcar ceva pe această temă: 3 ani. Nu o să scriu un articol despre reacţiile chimice care i-au determinat pe specialişti să afirme cu francheţe şi siguranţă că atât durează. Nu, nu voi limita un sentiment la date exacte, la legături polare şi la tabelul lui Mendeleev, ci voi zâmbi indulgent şi le voi povesti ceva. Vreţi să vorbim despre iubire şi cât durează? Las scena experţilor. Sunt o amatoare, nu merit să iau cuvântul.
Într-o zi am găsit un caiet în care erau puse bucăţi din sufletul unui băiat pentru o fată. El, un visător fără speranţa, îi aşternuse pe hârtie rânduri din abisul unei inimi îndrăgostite. Era mai mult decât putea să înţeleagă un copil, căci asta eram şi, mai târziu, aveam să aflu că mulţi oameni îşi risipesc întreagă viaţă fără să înţeleagă aşa ceva.
Soarta m-a adus în punctul în care, fără să intenţionez măcar, i-am cunoscut pe tinerii îndrăgostiţi. Erau acum căsătoriţi, o familie cu o fetiţă, la început de drum. Aveau 25 de ani.
Prinsă în viaţă lor de zi cu zi, la o observaţie superficială, ei mi s-au părut obişnuiţi, banali. Aveau probleme, mii de gânduri, prea tineri să ia viaţă în piept şi să se lupte cu neajunsurile ei. Porniţi de la zero, cu părinţi iubitori, dar care aveau mentalităţi îndoctrinate de un regim dictatorial, ei d-abia acum începeau să-şi clădească viitorul.
Şi, asemeni unor eroi, se luptau cu balaurii vieţii zi de zi. Seară, însă, se strângeau toţi trei în singurs camera ce le era casă. Atunci se vedea magia. Atunci, am văzut acelaşi băiat de 17 ani care îşi scrisese sufletul pe hârtie, aceeaşi adolescenţi îndrăgostiţi. Deşi între patru pereţi, cele două suflete luminau camera, ridicau la un nivel mai apropiat de divinitate ideea de casă, de familie. Ei se iubeau, iar acest sentiment le făcea viaţă modestă să pară un basm. Îi priveam şi puteam să jur că asist la o minune. Asta trebuie să fie utopie curată. Era pentru prima dată în viaţă când vedeam o familie adevărată. Aveau totul neavând mare lucru.
I-am întâlnit câţiva ani mai târziu. Fetiţa lor crescuse. Intra în clasa întâi. Aveau acum un aparatment, cu două camere aranjate după dorinţele lor. I-am surprins în mijlocul unei certe şi am ras în sinea mea. Ce naivitate pe mine să cred că iubirea mai durează. S-au scuzat cu zâmbete false şi, tocmai când să ies pe uşa, mâna mi s-a încleştat pe clanţa şi m-am uitat înapoi. Am văzut aceleaşi priviri ale adolescenţilor îndrăgostiţi. Da, se certaseră cu câteva minute în urmă, dar se priveau la fel, îşi transpuneau fiinţa unul în altul doar privindu-se. Nu se uitau unul la altul, nu... ei priveau în aceeaşi direcţie. Asta trebuie să fie dragoste adevărată, mi-am zis. Am mai aruncat o privire înainte să ies pe uşa. Erau toţi trei în sufragerie, se uitau la televizor. Radeau, se înghionteau, se jucau. Luminau iar încăperea. În aer era un parfum dulce... M-am gândit că asta e mirosul fericirii. Am zâmbit şi am închis uşa.
Câţiva ani mai târziu, i-am vizitat din nou. Era o dimineaţă de duminică. Aveau acum un apartament cu 3 camere, dar fiecare era în alta. El în bucătărie, cu uşa închisă, iar ea şi fata lor în camere separate. Un pumnal mi s-a înfipt în inima. Deci iubirea moare...deci singurătatea îi ia locul. O lacrimă stătea să-mi cadă printre gene, când am auzit: "La masă". Uşa de la bucătărie se deschide. "La masă", spune el şi se aruncă peste ea în pat, râzând. O priveşte şi inima îmi îngheaţă. Nu o mai privea la fel. Nu, era totul la superlativ. În pat era femeia vieţii lui, era mama fetei lui, era viaţă lui, fericirea lui, aceeaşi căreia îi scrisese, în urmă cu mai mult de 20 de ani, pe un caiet, cu bucăţi din suflet şi speranţa în loc de cerneală: "Dar peste 20 de ani? O să mă mai iubeşti la fel? Spune-mi...cum vom fi peste 20 de ani?"
S-au dus în camera fetei lor, care dormea. "Gogoşica, e 11, hai sus, că tati a făcut mâncarea" Mă aşteptam să văd un copil în pat. În schimb, o fata de 20 ani, morocănoasă, îşi acoperă capul cu perna. Se aşază amândoi cu ea în pat şi încep să o pupe.
Lacrimă mea cade pe obraz. Ei sunt o familie. Ei, mai presus de toate sunt o familie. Se privesc şi simt cum picioarele nu mă mai ţin. Tremur. Acum înţeleg că nu mulţi trăiesc asta. Da, toţi iubim, dar nu toţi avem norocul să găsim aşa ceva. E sentimentul ce da sens vieţii, ce ne apropie de divinitate, de puritatea din noi. Iubirea lor îngroapă efemeritatea şi ancorează totul în etern.
Deci, cât durează iubirea? Părinţii mei mi-au arătat că iubirea nu durează, pentru că nu se încadrează în perioade de timp. Dacă, totuşi, căutaţi încă un răspuns, va spun ce am văzut eu timp de 20 de ani, lângă ei. Iubirea depăşeşte banalităţi, reacţii chimice superficiale. Dragilor, iubirea e însăşi viaţa ce ne e dată să o trăim, iar viată durează până la ultima suflare şi, dincolo de ea, în veşnicie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu