Cred in destin.De cand ma stiu, am crezut in forta intangibila a sortii.Cred ca toate se intampla cu un rost si ca toate sunt scrise undeva.
In ultimul timp nu m-am mai gandit la asta, dar am nevoie sa imi aduc aminte de taria cu care obisnuiam sa ma agat de aceste credinte, pentru a ma mentine pe linia de plutire.
Vreau sa cred ca destinul are ceva pentru noi.Vreau sa cred ca asa a fost scris, sa ne intalnim.Si ca e un sens in toate.Ca nu are cum sa se termine doar pentru ca fizic nu esti aici.Pentru ca esti aici.Ai fost in fiecare secunda de cand ai plecat.As fi ipocrita sa afirm contrariul.Esti aici de ficare data cand respir pentru ca inima ta bate la unison cu a mea.Si miile de kilometri nu-mi pot lua sentimentele.
Da, sunt constienta ca nu stiu la ce sa ma astept, dar cu siguranta stiu la ce sper si stiu in ce cred.Cred in tine si in destin.Sau, mai bine zis, cred ca tu esti destinul meu.Cliseu, cuvinte mari?Habar n-am.E doar ce simt si daca suna intr-o maniera bogata, inseamna ca asa e.
Nu sunt puternica si nici n-am pretins vreodata ca sunt.Dar invat sa fiu puternica.Pentru ca daca la sfarsit vei fi langa mine, merita absolut fiecare secunda in care dorul de tine ma macina.

Situatii neprevazute

Am afirmat de multe ori cat de tare ma intriga complexitatea vietii.Da, sunt constienta ca in aceasta consta chiar farmecul ei, dar uneori te pune in fata unor situatii neprevazute.Si pentru mine acest "neprevazut" nu inseamna neaparat neasteptat.Pentru ca te astepti ca unele lucruri sa se intample.In schimb, nu te astepti la impactul emotional pe care il au asupra ta.Si pentru mine, acesta este cu adevarat neprevazutul.
Am observat totodata ca noi,oamenii, avem tendinta sa atenuam impactul prin multe "dar"-uri.Incep sa ma gandesc daca acestea  nu sunt de fapt sperante disimulate in spatele unor lucruri pe care le credem certe.Sau, mai bine spus, le vrem certe.Pentru ca ne agatam de cate un "dar" pozitiv ca sa facem fata unor situatii ce ne seaca de puterile nostre sufletesti.Poate ca ar trebui pur si simplu sa imbratisam adevarul neprevazutului.Doar ca suntm prea umani sa facem asta.Prea slabi intr-un fel.Dar nu slabi intr-un mod negativ.Caci toate slabiciunile noastre provim din sentimente, iar sentimentele sunt cele mai puternice lucruri de pe pamant.Iar un lucru puternic pe care il posezi nu te face slab decat in sensul in care te deschide sufleteste.Sa revenim totusi la situatia intiala.Pentru a accepta adevarul neprevazutului avem nevoie de o oarecare putere.Si aici intervine din nou complexitatea vietii.In ce mod?Devenim mai puternici tocmai datorita impactului emotional al situatiei.
Deci totul este de fapt un lant...Ca suntem sau nu veriga slaba;ca o sa iesim victoriosi din lupta cu situatiile mai putin placute, ca sa nu zic dureroase, caci suna prea rau, ale vietii...?Ei bine, asta tine strict de o alta complexitate..a noastra..a sufletului si fiintei noastre.
...A unor "noi" ce trecem prin clipe in moduri diferite su un substrat fin identic.

Ce au toate verile in comun?Povesti.Povesti nespuse.Povesti spuse.Povesti ale inimilor.Sau povesti ale unor nopti fara final.Povestile varstei perfecte si ale unei tinereti eterne.Si ce au toate povestile in comun?Sunt toate efemere.
Si totusi, uneori realizam ca nu suntem impacati cu acest gand.Ca nu mai acceptam acest caracter trecator.Dar in fond, cand a fost efemeritatea ceva bun?Vara, povestile ei, toate sunt amplasate intr-un spatiu temporal.
Iar timpul trece.
Incep sa vad timpul ca pe un inimic.Ca o pe o femeie cu moravuri usoare.Iti da senzatia unei eternitati.Apoi pleaca.Niciun eveniment notabil nu l-ar opri in loc.Nici fericirea nu-l opreste in loc.Doar il face memorabil.Si totusi, la ce bun?La ce bun sa se transforme intr-o amintire pe care oricum n-o poti intoarce inapoi?
Deci..timpul.Cliseu .Da.Cu siguranta un cliseu.Cu toate astea, am observat inconstienta dorinta a oamenilor pentru clisee.Complexitatea noastra e de fapt banalitate disimulata.In spatele unor clisee ale unor povesti de vara.
...In spatele timpului si-a efemeritatii lui.

Straine, cine esti?

Gandurile ii erau plecate pe alte taramuri.Simtea vantul unui inceput rece de primavara cum ii trecea prin par.Simtea de fapt ca vantul trece prin ea si rascoleste in calea lui un milion de sentimente, ganduri, si cuvinte nerostite.
Privea oamenii din jur si se intreba ce poveste are fiecare.Ce sentimente poarta-n suflet, ce griji le intuneca privirea, ce bucurii le insenineaza fruntea.Se intreba pur si simplu la ce se gandesc.Prin ce au trecut in viata.Ce i-a marcat.Ce poveste de dragoste au lasat in urma.Cat au suferit?Se intreba cum ar fii sa opreasca pe cineva si sa-l intrebe pur si simplu: Cine esti?
Era pierduta-n gandurile ei cand 2 oameni au depasit-o.Unul s-a intors, a privit-o, si zambind i-a spus "Esti foarte frumoasa".Iar ea s-a uitat la el si s-a gandit ca nu vazuse pe cineva cu un zambet asa frumos ca al lui si o privire asa calda.A zambit din suflet si i-a spus .."Multumesc".Si-a vazut apoi de drumul lui, iar ea de al ei.Ea a ramas zambind.Pentru cateva secunde, un strain a pasit in viata ei si i-a schimbat ziua.A luminat totul.Nu prin compliment in sine, cat pentru caldura vorbelor lui si zambetul acela...Probabil n-o sa-l uite niciodata, desi nu l-a cunoscut vreodata.

Straine, daca vreodata, in viata aceasta, te voi mai intalni, iti voi multumi pentru tot ce mi-ai transmis in acele momente in care m-ai privit, caci cuvinte nu gasesc, iar asa ceva nu mi s-a mai intamplat.Iar de nu te voi mai intalni niciodata, atunci iti multumesc acum.

....Ai schimbat ceva in mine.

Candva..atunci

Candva cand clipele vor fi mai lungi
Cand sufletele ne vor fi oglinzi
Candva cand tu n-ai sa mai fugi
Si eu n.am sa incerc sa te mai prind

Candva cand dorul meu n-o sa alerge
Pe lungi si nestiute cai,

Candva cand lacrimile or sa sece
Si o sa uit de ochii tai.

Atunci voi fi-n acelasi loc
Acelasi om care te-a vrut,
Care a uitat ca n-a stiut
Ca tu nu esti,iar eu nu sunt.

Si atunci,atunci o sa iti spun
Ceva ce stii,ce stiu,ce stim,
C-oricat de.aproape soarele si luna sunt,
De intalnit, nicicand nu se vor intalni.

Raza pentru soare

Poate ca ochii mi-s inchisi
Caci par mereu nestiutoare
Ca-n al meu drum, 
Oricat din infinit as darui
acestei clipe trecatoare
Cu neputinta-i sufletul sa ti-l ating
Cu mine, cu iubire sau cu soare.


Dar, o, cate n-as face pentru-o simpla rază! 
Sau pentru o inselătoare amară zi
Sufletu-mi pavăză ar deveni,
Iar vorba-mi oaza de iubire.


Am incercat, martor imi esti ca da,
Ce-a mai ramas?
Ce mai pot face eu?
Caci tu de tremurul nu-l simti in al meu glas 
Nu vei afla vreodata cat imi e de greu.


Totu-i normalitate acum
...si-am obosit
Caci in durerea zambetului ratacit
Eu, m-am intors de unde am venit
Iar tu..
Esti tot acolo, sus...departe.

N-am stiut niciodata cat de departe sa merg atunci cand imi urmez visele.
N-am stiut niciodata prin cate trebuie sa trec pentru a ajunge intr-un punct de fericire maxima.
N-am stiut niciodata sa imi opresc undeva in spatele unui lacat sentimentele.
N-am stiut niciodata cum sa trec de porti inchise.
N-am stiut niciodata cum sa ies din labirintul cuvintelor.
Cu toate astea,
Stiu ca oricat de departe as merge merita.
Stiu ca nu-mi pasa cate lacrimi imi inunda ochii daca toate duc la un zambet din tot sufletul.
Stiu ca daca le-am dat drumul sentimentelor si am permis ca vantul sa le poarte a fost cu un scop bine definit.Si oricum..vantul se intoarce mereu inapoi.Si ne intoarce pe noi insine inapoi mereu.
Stiu ca daca bat incet, cu un zambet larg, si cu multa credinta, mi se va deschide mai devreme sau mai tarziu.Si, oricum, mai bine mai tarziu decat niciodata.
Stiu ca toate cuvintele pornesc de undeva.Atunci cand gasesc sursa, gasesc si harta sa ies din labirint.


N-am stiut niciodata ca trebuie sa crezi cu o ferocitate neclintita in idealul tau.
Acum stiu.
Acum...cred!

Simt in ultimul timp o dorinta acuta de a asterne randuri pe hartie.Dar de fiecare data cand ma aflu fata in fata cu gandurile mele raman tacuta,iar ele se deruleaza ca un film mut.Niciodata nu am inteles rostul filmelor mute,dar se pare ca,de cand mi-am descoperit propriul film, lucrurile se clarifica.
Si totusi inca vad secvente carora nu le inteleg rostul.
Vad un film mut al sortii,dar nimeni nu-mi explica nimic.
De ce destinul ne aduce in fata unor situatii pe care oricat ne-am dori ne e imposibil sa le manevram?
Pare ca totul se intampla cu un rost,dar ajungi la un punct in care te intrebi care anume e acest rost.
Credeam ca am inteles prima parte a filmului meu.Apoi, pe neasteptate,dar in fapt, mai predictibil decat orice, am ajuns intr-un punct mort.O jumatate de ecran si-a pierdut actiunea intre pixeli si un negru profund  a cazut peste tot.Care tot?Un anume tot.Un tot pe care l-am descoperit in jumatatea mea de film si care a devenit incet incet un tot permanent.
Dar, m-am pierdut in metafore neintelese decat de propia-mi inima si am pierdut esenta.Probabil asta am facut si in realitatea vietii mele de zi cu zi.
Deci, sa revin.Fara metafore.Sau cu.In fond, viata insasi e o metafora.Ce facem cand soarta ne pune in impas?In imposibilitatea de a face altceva decat a rupe foi din calendar?
Am mainile calde,dar au inghetat pe literele tastaturii.Nu stiu sa raspund.Astept sa aflu raspunsul.Cum il voi afla, insa?Pur si simplu asteptand?Astept ca destinul sa-si intre odata in rolul filmului meu mut.Rectific.Jumatatii mele de film.Dar asteptand realizez incet incet ca poate ecranul nu a fost niciodata complet.Poate a fost mereu doar jumatate,dar m-am incapatanat sa-l vad plin.
Deseori se spune ca, oricare ar fii adevarul, oamenii vad ceea ce vor sa vada .As putea pur si simplu sa fac un pas inapoi si sa constientizez ca priveam acelasi ecran de la inceput.Stinsa, sau aprinsa, cealalta jumatate nu a existat vreodata in alt loc, decat in mintea mea.Cat timp a existat acolo, mi-am pierdut sufletul.L-am lasat sa zboare printre iluzii ce erau rezultatul mintii mele halucinante.Sentimentele ne fac sa halucinam mai puternic, probabil, decat orice drog.Ne intuneca ratiunea si, din nou, nu vedem decat ceea ce vrem.
E timpul sa ma trezesc la realitate.Cu totii avem un film la care, fie ne uitam, fie luam parte, dupa alegerea noastra.Am luat parte si am fost, de cele mai multe ori patetica, sau ridicola, sperand la un lucru care de la inceput s-a dovedit a fii imposibil si facand lucruri a caror scuza o gaseam a fii lupta.Nu, nu luptam pentru nimic.Nu ai cum sa lupti pe un front gol.Metaforic.Iar practic, nu ai cum sa lupti pentru o persoana cand te lupti exact cu aceea persoana.E in van.
Sincer, speram la un Oscar.Investisem milioane in film.Milioane de griji, sentimente, nopti in care de cate ori puneam capul pe perna imaginea ta imi aparea in minte.Milioane de intrebari fara raspuns.
Acum stiu.
A fost totul in capul meu.

...Dar va ramane mereu marea.Va ramane luna plina, si stelele.Si o melodie doar pentru sufletul meu.Toate acestea, martore-mi vor fii intr-o zi a tot ceea ce am simtit, simt si voi simtii.Dar am inteles ca doar eu.
Doar eu.
Numai eu si nici macar o secunda tu, in alt loc decat mintea, sufletul si imaginatia mea artistica.