Ne indragostim si trecem prin relatii, dar asta nu inseamna ca iubim neaparat. La sfarsitul oricarui drum, de cate ori ne amintim ca am spus te iubesc, de atatea ori uitam de ce. Pentru ca n-am iubit.
   Altfel, am fi stiut. Poate ca e ceva in idealismul meu care ma face sa cred ca iubirea adevarata apare dupa iubirile mediocre. Ca trebuie sa fi trecut prin relatii esuate la sfarsitul carora mereu sa uiti ce ai simtit.
   E ceva in mine care ma face sa cred ca iubirea vine o singura data in viata, fara sa te anunte, cand nu ai habar, dar cand, de fapt, esti cel mai pregatit sa o primesti.
   Mereu mi-am dorit sa o intalnesc. Obisnuiam sa visez ca ma voi indragosti odata pentru totdeauna. Apoi, viata mi-a aratat lucrurile intr-o alta lumina si am ajuns sa cred ca nimic nu este pentru totdeauna. De ce am renuntat la visul meu? Pentru ca m-am pierdut in superficialul vietii. Acum ma simt mai aproape de copilul care visa la o astfel de iubire. Mi-e imposibil sa stiu daca o voi intalni sau nu vreodata, dar stiu ca nu e imposibil sa sper, sa-mi doresc.
   Un lucru e cert: nu vreau sa ma trezesc, peste ani, intr-o dimineata si sa aud copilul din mine plangand ca i-am ucis visul. Vreau sa deschid ochii si sa vad barbatul care mi-a schimbat viata, langa mine si sa cred ca visez.
  Apoi, sa aud o voce care spune: Nu visezi ceea ce traiesti, ci iti traiesti visul!

Exista momente in viata cand cuvintele nu isi au rostul. Exista clipe cand orice ai spune este de prisos. Cuvintele nu pot sa exprime sentimentele. Si e prima data cand inteleg asta pe deplin. Obisnuiam sa fiu intrebata, de-a lungul timpului, cand diferiti oameni paseau si ramaneau in viata mea : "Ce simti pentru el?" Si stiam. Stiam exact.
Si, acum, aud un ecou venind din mine care intreaba: "Ce simti pentru el?"
Nu stiu. E pentru prima data in viata cand situatia ma depaseste. E pentru prima data cand ceea ce simt e de nedescris.
Poate asa se simte cand visurile se implinesc.
Poate, pur si simplu, asa se simte fericirea.

Cum ar fi fost daca..?

   Oamenii fac multe lucruri pe aceasta lume. Cauta drumuri pe care sa le urmeze sau isi construiesc singuri noi drumuri. Iubesc, uita, iubesc din nou. Pleaca, se intorc.
...Si isi pun intrebari. Mereu. In fiecare secunda oamenii se intreaba cate ceva. Despre viitor sau trecut. Daca oamenii ar trai pur si simplu in prezent, n-ar mai trebui sa isi puna atatea intrebari.

   Dintre toate, insa, cea mai pregnanta intrebare ramane "Cum ar fi fost daca...". E dureros sa traiesti fiecare zi intrebandu-te asta. Sa te gandesti ca poate inima ta nu va stii niciodata. E mai bine sa nu stii? Nu. Niciodata. Orice ar fi, pe aceasta lume, e de preferat sa stii. Poate te va marca sau poate te va vindeca. Oricum ar fi, e necesar sa stii.
   Daca pasesti prin viata intrebandu-te mereu cum ar fi fost, oare poti considera ca esti deplin fericit? Oamenii tind sa urmeze anumite cai, atunci cand mintea si sufletul le sunt cotropite de acest gand mistuitor. Unii hotarasc sa se indeparteze. Hotarasc sa-si schimbe destinul, sa se schimbe pe ei, sperand ca, odata cu timpul, va disparea si intrebarea. Isi formeaza un scut impotriva a tot ceea ce acel lucru netrait ar fi putut semnifica...si merg mai departe. Surprinzator, firea umana are marea capabilitate de a uita, iar sufletul de a cauta alte zari in care sa-si oglindeasca sentimentele. Incep, apoi, sa alunge orice gand care i-ar putea apropia de cumplita intrebare. Si, incet, incet, uita. Uita cat de important era sa afle ...
   Dar tot in umanul nostru rezida si capacitatea de a ne intoarce mereu la cine suntem. Ochii nostri vor cauta mereu oglinda in care sa-si reflecte adevaratele sentimente; mintea noastra se va intoarce la perspectiva in care isi poate relata convingerile. Si de indata ce ne regasim, toate framantarile nerezolvate se intorc. Intrbarile fara ecou reapar...
Iar acum e momentul sa fie rezolvate. Pentru ca, realizam cat de scurta e viata. Cum poti sa fii fericit fara a fi incercat macar sa fii?
"Cum ar fi fost daca.."

   E momentul sa ne dam un raspuns, sa gasim propria cale de a raspunde. Presupune alegeri sau renuntari, caracter puternic si profunzime sau pur si simplu dorinta nebuna de a fi fericit cu orice pret. Orice ar fi, meritam sa gasim rezolvarea intrebarii ce ne problematizeaza constiinta.

   Orice ar fi, traieste orice simti la momentul oportun. Nu fugi de intrebari, ci cauta in inima ta raspunsul. Iar cand l-ai gasit. Ei bine.. e randul tau la fericirea sublima.

   Pierdem zile. Pierdem nopti. Pierdem clipe esentiale. Pierdem priviri. Pierdem zambete. Pierdem iubiri... piese ale vietii noastre. Si, uneori, pe drum, ne pierdem pe noi insine.
   Uitam cine suntem, ce aspiratii aveam, ce iubeam. Uitam cine ne facea sufletul sa tresare. Uitam prietenii...Uitam oameni care ne-au intins o mana cand stateam pe marginea prapastiei, uitam zambetul care mereu ne facea sufletul sa tresalte. Uitam motivele pentru care diminetile innorate ne aduceau soare in inima. Uitam discutiile de la miezul noptii despre destin si viata. Uitam ce e profunzimea si ne pierdem in superficial. Uitam ce e fericirea adevarata.
    Inchizi ochii si-ti amintesti ce e fericirea. Si daca stii exact ce e, intoarce-te la momentul ala in care erai cu adevarat fericit, cu adevarat tu. Acolo gasesti raspunsurile la toate intrebarile. Iar acea vibratie unica a momentului de beatitudine cu siguranta a apartinut si altcuiva. Pentru ca suntem slabi si uneori avem nevoie sa ni se reaminteasca in mod constant cine suntem, de catre cineva...Daca in viata ta exista o persoana datorita caruia iti regasesti drumul, atunci n-o lasa sa plece. Aminteste-ti ca uneori ingerii sunt oameni.
   Asadar, acel moment magic ne aminteste cine suntem. Si ne trezim ca dupa un somn lung. Iar atunci cand ne uitam la stadiul in care viata noastra a ajuns, ne intrebam cine a trait-o pana acum. Toate alegerile sunt gresite. Toate zambete sunt false.
   Intr-un suflet pierdut si regasit, exista oare puterea de a afla adevarul? Incotro te indrepti? Tumultului sentimentelor ii pui frau? Cred ca nu. Pentru ca asta ar insemna sa iti disimulezi propriul suflet. Atunci tragi aer in pipet si aduni piesele pierdute. Iti aduni gandurile si te uiti in jur.

   Si chiar daca viata ta e un haos, acum o poti controla, caci esti tu. Tu, cu adevarat. Momentul unic de regasire a eului tau poseda o profunzime ce trece de barierele existentei banale.
 In final, sufletul tau s-a intors acasa.

Astazi am realizat uimita ca nu ma cunosc inca.N-am nici cea mai vaga idee cine sunt, cand credeam ca am ajuns la o concluzie in sfarsit.Si, ce doare cel mai tare e ca n-am nici cea mai vaga idee ce vreau.Si puteam sa jur ca stiu totul.Prevedeam toata viata mea.
Brusc, totul s-a destramat in fata ochilor mei mai vinovati decat par.
Fiecare secunda din viata pe care o traiesc e cea mai surprinzatoare.
Unde ma duce finalul?Ei bine, ma arunc in viata!

Toti oamenii au in spate o poveste care ii defineste.Si toti judeca prin prisma acelei povesti care i-au marcat.Cu ceva timp in urma uram oamenii care judeca fara sa realizeze cum sunt ei.Am inteles insa, incetul cu incetul, ca, mai devreme sau mai tarziu toti facem acest lucru.Ajuns insa sa imi pun o intrebare : E normal?
Si realizez ca e subiectiv raspunsul pe care il gasesc in mine.Da, e normal ca acea poveste care ne-a transofrmat sa ne faca sa vedem altfel lucurile.Dar, totodata realizez adevaratul raspuns: nu e normal.Nu e bine si nu e sanatos.Ar trebui sa ne invatam o lectie,dar sa ne detasam emotional.Teoretic.Practic insa, e peste puterile noastre omenesti.
Un lucru insa nu ne este peste puteri: sa incetam sa judecam.
Nu e corect.Pentru ca viata e atat de inselatoare.Vom ajunge fara sa realizam sa facem aceleasi greseli pentru ca vom trece prin absolut tot felul de sitatii si sentimente.
Deci, daca ne sta in putinta sa fim mai buni, haideti sa fim.

   Se spune ca daca doi oameni sunt meniti sa fie impreuna, in cele din urma, vor gasi calea unul spre celalalt.Filmul pe care l-am vizionat astazi, m-a facut sa imi aduc aminte de acest lucru.
   "Dear John" vorbeste despre iubire.Iubirea adevarata, care te schimba.Iubirea care apare doar o data in viata.Iubirea care depaseste barierele timpului.O iubire cu caracter marcant; despre timp-despre faptul ca orice moment are un sfarsit-si despre departare.
   Soarta unor oameni care traiesc 2 saptamani de vara impreuna.Dar acele 2 saptamani schimba tot.Desi sunt nevoiti sa se desparta, raman totusi impreuna prin intermediul unor scrisori.
   Filmul m-a facut sa reflectez asupra iubirii in raport cu timpul si distanta.Uneori, chiar daca le e dat atat de putin timp, doi oameni au capacitatea de a-si schimba unul altuia viata prin dragoste.Ceea ce ma face sa ma gandesc la faptul ca adevaratele iubiri sunt magice.Ca se intampla din prima secunda,fara sa realizezi si dureaza o viata.Si ca au un curs neobisnuit.Ca nu va fii niciodata simplu.Ca exista incercari mari, multe lacrimi si probabil multa durere, dar care sunt sterse de momentele fericite.
   Si ma intreb acum, oare nu e normal?Oare daca ar fii usor, ar mai avea farmec?Nu.Cred ca nu.Cred ca fiecare moment dificial are un sens determinat.Fiecare lacrima e o amplificare a zambetului ce va urma.
   Si cred ca pot exista momente in care esti atat de departe incat doare, caci sufletul ti-a ramas la cealalta persoana.Iar alteori poti fii atat de aproape de fericirea perfecta incat pare ireal.Si alternanta acestor 2 momente creaza o durere incomensurabila.
   Orice s-ar intampla insa, credinta mea sta nemiscata in fata unui adevar categoric: Daca doi oameni sunt meniti sa fie impreuna...ei bine, in cele din urma vor gasi calea unul catre celalalt

Cred in destin.De cand ma stiu, am crezut in forta intangibila a sortii.Cred ca toate se intampla cu un rost si ca toate sunt scrise undeva.
In ultimul timp nu m-am mai gandit la asta, dar am nevoie sa imi aduc aminte de taria cu care obisnuiam sa ma agat de aceste credinte, pentru a ma mentine pe linia de plutire.
Vreau sa cred ca destinul are ceva pentru noi.Vreau sa cred ca asa a fost scris, sa ne intalnim.Si ca e un sens in toate.Ca nu are cum sa se termine doar pentru ca fizic nu esti aici.Pentru ca esti aici.Ai fost in fiecare secunda de cand ai plecat.As fi ipocrita sa afirm contrariul.Esti aici de ficare data cand respir pentru ca inima ta bate la unison cu a mea.Si miile de kilometri nu-mi pot lua sentimentele.
Da, sunt constienta ca nu stiu la ce sa ma astept, dar cu siguranta stiu la ce sper si stiu in ce cred.Cred in tine si in destin.Sau, mai bine zis, cred ca tu esti destinul meu.Cliseu, cuvinte mari?Habar n-am.E doar ce simt si daca suna intr-o maniera bogata, inseamna ca asa e.
Nu sunt puternica si nici n-am pretins vreodata ca sunt.Dar invat sa fiu puternica.Pentru ca daca la sfarsit vei fi langa mine, merita absolut fiecare secunda in care dorul de tine ma macina.