Raza pentru soare

Poate ca ochii mi-s inchisi
Caci par mereu nestiutoare
Ca-n al meu drum, 
Oricat din infinit as darui
acestei clipe trecatoare
Cu neputinta-i sufletul sa ti-l ating
Cu mine, cu iubire sau cu soare.


Dar, o, cate n-as face pentru-o simpla rază! 
Sau pentru o inselătoare amară zi
Sufletu-mi pavăză ar deveni,
Iar vorba-mi oaza de iubire.


Am incercat, martor imi esti ca da,
Ce-a mai ramas?
Ce mai pot face eu?
Caci tu de tremurul nu-l simti in al meu glas 
Nu vei afla vreodata cat imi e de greu.


Totu-i normalitate acum
...si-am obosit
Caci in durerea zambetului ratacit
Eu, m-am intors de unde am venit
Iar tu..
Esti tot acolo, sus...departe.

N-am stiut niciodata cat de departe sa merg atunci cand imi urmez visele.
N-am stiut niciodata prin cate trebuie sa trec pentru a ajunge intr-un punct de fericire maxima.
N-am stiut niciodata sa imi opresc undeva in spatele unui lacat sentimentele.
N-am stiut niciodata cum sa trec de porti inchise.
N-am stiut niciodata cum sa ies din labirintul cuvintelor.
Cu toate astea,
Stiu ca oricat de departe as merge merita.
Stiu ca nu-mi pasa cate lacrimi imi inunda ochii daca toate duc la un zambet din tot sufletul.
Stiu ca daca le-am dat drumul sentimentelor si am permis ca vantul sa le poarte a fost cu un scop bine definit.Si oricum..vantul se intoarce mereu inapoi.Si ne intoarce pe noi insine inapoi mereu.
Stiu ca daca bat incet, cu un zambet larg, si cu multa credinta, mi se va deschide mai devreme sau mai tarziu.Si, oricum, mai bine mai tarziu decat niciodata.
Stiu ca toate cuvintele pornesc de undeva.Atunci cand gasesc sursa, gasesc si harta sa ies din labirint.


N-am stiut niciodata ca trebuie sa crezi cu o ferocitate neclintita in idealul tau.
Acum stiu.
Acum...cred!

Simt in ultimul timp o dorinta acuta de a asterne randuri pe hartie.Dar de fiecare data cand ma aflu fata in fata cu gandurile mele raman tacuta,iar ele se deruleaza ca un film mut.Niciodata nu am inteles rostul filmelor mute,dar se pare ca,de cand mi-am descoperit propriul film, lucrurile se clarifica.
Si totusi inca vad secvente carora nu le inteleg rostul.
Vad un film mut al sortii,dar nimeni nu-mi explica nimic.
De ce destinul ne aduce in fata unor situatii pe care oricat ne-am dori ne e imposibil sa le manevram?
Pare ca totul se intampla cu un rost,dar ajungi la un punct in care te intrebi care anume e acest rost.
Credeam ca am inteles prima parte a filmului meu.Apoi, pe neasteptate,dar in fapt, mai predictibil decat orice, am ajuns intr-un punct mort.O jumatate de ecran si-a pierdut actiunea intre pixeli si un negru profund  a cazut peste tot.Care tot?Un anume tot.Un tot pe care l-am descoperit in jumatatea mea de film si care a devenit incet incet un tot permanent.
Dar, m-am pierdut in metafore neintelese decat de propia-mi inima si am pierdut esenta.Probabil asta am facut si in realitatea vietii mele de zi cu zi.
Deci, sa revin.Fara metafore.Sau cu.In fond, viata insasi e o metafora.Ce facem cand soarta ne pune in impas?In imposibilitatea de a face altceva decat a rupe foi din calendar?
Am mainile calde,dar au inghetat pe literele tastaturii.Nu stiu sa raspund.Astept sa aflu raspunsul.Cum il voi afla, insa?Pur si simplu asteptand?Astept ca destinul sa-si intre odata in rolul filmului meu mut.Rectific.Jumatatii mele de film.Dar asteptand realizez incet incet ca poate ecranul nu a fost niciodata complet.Poate a fost mereu doar jumatate,dar m-am incapatanat sa-l vad plin.
Deseori se spune ca, oricare ar fii adevarul, oamenii vad ceea ce vor sa vada .As putea pur si simplu sa fac un pas inapoi si sa constientizez ca priveam acelasi ecran de la inceput.Stinsa, sau aprinsa, cealalta jumatate nu a existat vreodata in alt loc, decat in mintea mea.Cat timp a existat acolo, mi-am pierdut sufletul.L-am lasat sa zboare printre iluzii ce erau rezultatul mintii mele halucinante.Sentimentele ne fac sa halucinam mai puternic, probabil, decat orice drog.Ne intuneca ratiunea si, din nou, nu vedem decat ceea ce vrem.
E timpul sa ma trezesc la realitate.Cu totii avem un film la care, fie ne uitam, fie luam parte, dupa alegerea noastra.Am luat parte si am fost, de cele mai multe ori patetica, sau ridicola, sperand la un lucru care de la inceput s-a dovedit a fii imposibil si facand lucruri a caror scuza o gaseam a fii lupta.Nu, nu luptam pentru nimic.Nu ai cum sa lupti pe un front gol.Metaforic.Iar practic, nu ai cum sa lupti pentru o persoana cand te lupti exact cu aceea persoana.E in van.
Sincer, speram la un Oscar.Investisem milioane in film.Milioane de griji, sentimente, nopti in care de cate ori puneam capul pe perna imaginea ta imi aparea in minte.Milioane de intrebari fara raspuns.
Acum stiu.
A fost totul in capul meu.

...Dar va ramane mereu marea.Va ramane luna plina, si stelele.Si o melodie doar pentru sufletul meu.Toate acestea, martore-mi vor fii intr-o zi a tot ceea ce am simtit, simt si voi simtii.Dar am inteles ca doar eu.
Doar eu.
Numai eu si nici macar o secunda tu, in alt loc decat mintea, sufletul si imaginatia mea artistica.

Pasesc intr-o camera atat de plină de ganduri.

Sunt o holograma.Sau, cel puţin, asa ma simt.Pentru ca unii vad prin mine.Pentru ca nu pot sa-mi induc în deriva privirea, gandurile, sau sentimentele.Mă invadeaza.

Mă dau bătută pentru prima data după mult timp si recunosc.Mă mistuie mii de ganduri in fiecare secundă.In fiecare clipa prin care fugitiv trec.

In fiecare noapte, in întunericul ameţitor al camerei mele imi promit sa las totul sa treaca.Sa rup acele bucăţi din sufletul meu care ma fac sa simt toate aceste lucruri.Dar in fiecare dimineaţa realizez ca nu-ti poti smulge sentimente din inima.Pur si simplu e împotriva firii omeneşti.Nu-mi ramane decat sa încep in aceeaşi maniera o nouă zi.Sa sper ca atunci cand cedez,iar chipul meu trădează deznădejde si o umbra vagă de tristeţe, nimeni sa nu observe.Nimeni sa nu intrebe nimic.Pentru ca minciuna imi pare groaznică,iar adevarul n-o sa-l pot rosti vreodata.

Asa ca, sunt bine.

Zambesc si trec mai departe.

Suntem uneori doar spectatori si propriei vieţi.Lăsăm soarta sa straluceasca in lumina reflectoarelor.Iar cand cortina se lasa, totul in viata noastra s-a schimbat.

Mi-e greu sa mai aplaud.Am vreun milion de motive, sa o fac,dar nu pot.Mainile-mi sunt inghetate.Imi lipseste ceva ce n-am avut niciodata.

Iar asta, ma îngheaţă.

Strang in pumn toate visele.

Nu voi mai vorbi.

Nu voi mai visa.

Nu voi tresarii de fiecare data cand aud numele tau.

Nu.

Eliberez toti fluturii ce se zbat in pieptul meu.

Eliberez fiecare gand.

Eiberez toate sperantele.Spuneam ca am incetat de mult sa sper.Era doar teorie.In fapt, speram de cate ori privirile ni se intalneau.

Las libere toate ideile mele despre viata sau iubire.

Uit fiecare dorinta.

Ascund totul in nisip pe malul unei mari mult prea agitate.Valurile ineaca ultimul zambet in spatele caruia ascundeam randuri de cuvinte nerostite pe care le cunosti.Aerul sarat va intuneca privirea pe care incostient o uitam asupra ta.Ultima raza de soare pe care marea o ineaca in ea se zbate odata cu sufletul meu.

In ecoul acestei toamne reci rasuna o singura intrebare: Daca focul meu ar fii atins macar o data marea ta?

Sa uit:Visez la tine cand deschid si inchid ochii.

Sa nu uit: Sa te uit.

Pana la urma, ce n-am face ca cineva sa ne raspunda sentimentelor noastre?
Dar poate ca uneori nici nu conteaza...

Poate in loc sa incerci mai bine ai renunta...te-ai numi las?Sau pur si simplu realist?
Poate trebuie sa te obisnuiesti sa ascunzi tot..Te-ai numi fals?Sau pur si simplu realist?
Poate trebuie sa incui totul in suflet si sa arunci cheia in mare...Atunci ai fugii de propriile sentimente?Sau pur si simplu ai fii..realist?
Spune-i inimii sa nu mai tresare.Spune-le mainilor sa nu mai tremure.Spune-i sufletului sa nu mai spere.Spune-le ochilor sa nu mai viseze.Ai mai fii uman..?Sau te-ai numai pur si simplu...realist?!
Se spune ca nimic nu e imposibil.Uneori e imposibil...Iar asta e realitatea.

 ...Iar realitatea e singurul si supremul adevar.Oricat ar durea.

When the evening shadows

And the stars appear

I could hold you
For a million years
To make you feel my love

Though winds of change

Are throwing wild and free

You ain't seen nothing

Like me yet...

Motor

Decor pal.

Cortina se ridica.

Actul 1..

Sperantele isi joaca rolul somptuos.

Actul 2

Apare deznadejdea.Lupta crancena incepe.

Actul 3.

Ploua.

Actul 4.

Undeva, printre nori si lupte se intrezareste o raza de soare.

Cortina cade.

In final totul se rezuma la: cald.Rece.Ca noi, ca viata.

Stiu ca ziua de maine ma sperie.Ca ziua de azi m-a speriat.Ca ma sperie noapte si singuratatea camerei mele.Dar stiu ca ma sperie mai tare singuratatea sufletului meu.Stiu care erau singurele momente in care nu ma simteam singura.
Stiu ca brusc cuvintele zboara si se evapora incercand sa le pronunt.
Stiu ca nu mai am muzicalitate in ganduri.
Stiu ca imi doresc sa scriu pana la epuizare,doar sa ma descarc.Stiu insa ca pagina asta nu raspunde inapoi si nu-mi da sfaturi despre ceea ce sa fac.
Stiu ca-mi doresc sa-mi tin mintea ocupata din motive mult prea subiective.Dar stiu ca inima gandeste acum, nu mintea.
Stiu ca uitasem cum e sa doara.
Stiu ca nu imi doream sa imi amintesc.
Stiu ca spun ca o sa treaca,dar simt ca n-o sa treaca.
Stiu ca o sa continui sa spun"sunt bine"oricat de rau as fii.
Stiu ca uneori lipsa sperantei nu doare,dar acum nu e unul dintre acele momente..

Stiu ca desertul poate fi arid,dar neputinta poate fi mistuitoare..