Cum ar fi fost daca..?

   Oamenii fac multe lucruri pe aceasta lume. Cauta drumuri pe care sa le urmeze sau isi construiesc singuri noi drumuri. Iubesc, uita, iubesc din nou. Pleaca, se intorc.
...Si isi pun intrebari. Mereu. In fiecare secunda oamenii se intreaba cate ceva. Despre viitor sau trecut. Daca oamenii ar trai pur si simplu in prezent, n-ar mai trebui sa isi puna atatea intrebari.

   Dintre toate, insa, cea mai pregnanta intrebare ramane "Cum ar fi fost daca...". E dureros sa traiesti fiecare zi intrebandu-te asta. Sa te gandesti ca poate inima ta nu va stii niciodata. E mai bine sa nu stii? Nu. Niciodata. Orice ar fi, pe aceasta lume, e de preferat sa stii. Poate te va marca sau poate te va vindeca. Oricum ar fi, e necesar sa stii.
   Daca pasesti prin viata intrebandu-te mereu cum ar fi fost, oare poti considera ca esti deplin fericit? Oamenii tind sa urmeze anumite cai, atunci cand mintea si sufletul le sunt cotropite de acest gand mistuitor. Unii hotarasc sa se indeparteze. Hotarasc sa-si schimbe destinul, sa se schimbe pe ei, sperand ca, odata cu timpul, va disparea si intrebarea. Isi formeaza un scut impotriva a tot ceea ce acel lucru netrait ar fi putut semnifica...si merg mai departe. Surprinzator, firea umana are marea capabilitate de a uita, iar sufletul de a cauta alte zari in care sa-si oglindeasca sentimentele. Incep, apoi, sa alunge orice gand care i-ar putea apropia de cumplita intrebare. Si, incet, incet, uita. Uita cat de important era sa afle ...
   Dar tot in umanul nostru rezida si capacitatea de a ne intoarce mereu la cine suntem. Ochii nostri vor cauta mereu oglinda in care sa-si reflecte adevaratele sentimente; mintea noastra se va intoarce la perspectiva in care isi poate relata convingerile. Si de indata ce ne regasim, toate framantarile nerezolvate se intorc. Intrbarile fara ecou reapar...
Iar acum e momentul sa fie rezolvate. Pentru ca, realizam cat de scurta e viata. Cum poti sa fii fericit fara a fi incercat macar sa fii?
"Cum ar fi fost daca.."

   E momentul sa ne dam un raspuns, sa gasim propria cale de a raspunde. Presupune alegeri sau renuntari, caracter puternic si profunzime sau pur si simplu dorinta nebuna de a fi fericit cu orice pret. Orice ar fi, meritam sa gasim rezolvarea intrebarii ce ne problematizeaza constiinta.

   Orice ar fi, traieste orice simti la momentul oportun. Nu fugi de intrebari, ci cauta in inima ta raspunsul. Iar cand l-ai gasit. Ei bine.. e randul tau la fericirea sublima.

   Pierdem zile. Pierdem nopti. Pierdem clipe esentiale. Pierdem priviri. Pierdem zambete. Pierdem iubiri... piese ale vietii noastre. Si, uneori, pe drum, ne pierdem pe noi insine.
   Uitam cine suntem, ce aspiratii aveam, ce iubeam. Uitam cine ne facea sufletul sa tresare. Uitam prietenii...Uitam oameni care ne-au intins o mana cand stateam pe marginea prapastiei, uitam zambetul care mereu ne facea sufletul sa tresalte. Uitam motivele pentru care diminetile innorate ne aduceau soare in inima. Uitam discutiile de la miezul noptii despre destin si viata. Uitam ce e profunzimea si ne pierdem in superficial. Uitam ce e fericirea adevarata.
    Inchizi ochii si-ti amintesti ce e fericirea. Si daca stii exact ce e, intoarce-te la momentul ala in care erai cu adevarat fericit, cu adevarat tu. Acolo gasesti raspunsurile la toate intrebarile. Iar acea vibratie unica a momentului de beatitudine cu siguranta a apartinut si altcuiva. Pentru ca suntem slabi si uneori avem nevoie sa ni se reaminteasca in mod constant cine suntem, de catre cineva...Daca in viata ta exista o persoana datorita caruia iti regasesti drumul, atunci n-o lasa sa plece. Aminteste-ti ca uneori ingerii sunt oameni.
   Asadar, acel moment magic ne aminteste cine suntem. Si ne trezim ca dupa un somn lung. Iar atunci cand ne uitam la stadiul in care viata noastra a ajuns, ne intrebam cine a trait-o pana acum. Toate alegerile sunt gresite. Toate zambete sunt false.
   Intr-un suflet pierdut si regasit, exista oare puterea de a afla adevarul? Incotro te indrepti? Tumultului sentimentelor ii pui frau? Cred ca nu. Pentru ca asta ar insemna sa iti disimulezi propriul suflet. Atunci tragi aer in pipet si aduni piesele pierdute. Iti aduni gandurile si te uiti in jur.

   Si chiar daca viata ta e un haos, acum o poti controla, caci esti tu. Tu, cu adevarat. Momentul unic de regasire a eului tau poseda o profunzime ce trece de barierele existentei banale.
 In final, sufletul tau s-a intors acasa.

Astazi am realizat uimita ca nu ma cunosc inca.N-am nici cea mai vaga idee cine sunt, cand credeam ca am ajuns la o concluzie in sfarsit.Si, ce doare cel mai tare e ca n-am nici cea mai vaga idee ce vreau.Si puteam sa jur ca stiu totul.Prevedeam toata viata mea.
Brusc, totul s-a destramat in fata ochilor mei mai vinovati decat par.
Fiecare secunda din viata pe care o traiesc e cea mai surprinzatoare.
Unde ma duce finalul?Ei bine, ma arunc in viata!

Toti oamenii au in spate o poveste care ii defineste.Si toti judeca prin prisma acelei povesti care i-au marcat.Cu ceva timp in urma uram oamenii care judeca fara sa realizeze cum sunt ei.Am inteles insa, incetul cu incetul, ca, mai devreme sau mai tarziu toti facem acest lucru.Ajuns insa sa imi pun o intrebare : E normal?
Si realizez ca e subiectiv raspunsul pe care il gasesc in mine.Da, e normal ca acea poveste care ne-a transofrmat sa ne faca sa vedem altfel lucurile.Dar, totodata realizez adevaratul raspuns: nu e normal.Nu e bine si nu e sanatos.Ar trebui sa ne invatam o lectie,dar sa ne detasam emotional.Teoretic.Practic insa, e peste puterile noastre omenesti.
Un lucru insa nu ne este peste puteri: sa incetam sa judecam.
Nu e corect.Pentru ca viata e atat de inselatoare.Vom ajunge fara sa realizam sa facem aceleasi greseli pentru ca vom trece prin absolut tot felul de sitatii si sentimente.
Deci, daca ne sta in putinta sa fim mai buni, haideti sa fim.

   Se spune ca daca doi oameni sunt meniti sa fie impreuna, in cele din urma, vor gasi calea unul spre celalalt.Filmul pe care l-am vizionat astazi, m-a facut sa imi aduc aminte de acest lucru.
   "Dear John" vorbeste despre iubire.Iubirea adevarata, care te schimba.Iubirea care apare doar o data in viata.Iubirea care depaseste barierele timpului.O iubire cu caracter marcant; despre timp-despre faptul ca orice moment are un sfarsit-si despre departare.
   Soarta unor oameni care traiesc 2 saptamani de vara impreuna.Dar acele 2 saptamani schimba tot.Desi sunt nevoiti sa se desparta, raman totusi impreuna prin intermediul unor scrisori.
   Filmul m-a facut sa reflectez asupra iubirii in raport cu timpul si distanta.Uneori, chiar daca le e dat atat de putin timp, doi oameni au capacitatea de a-si schimba unul altuia viata prin dragoste.Ceea ce ma face sa ma gandesc la faptul ca adevaratele iubiri sunt magice.Ca se intampla din prima secunda,fara sa realizezi si dureaza o viata.Si ca au un curs neobisnuit.Ca nu va fii niciodata simplu.Ca exista incercari mari, multe lacrimi si probabil multa durere, dar care sunt sterse de momentele fericite.
   Si ma intreb acum, oare nu e normal?Oare daca ar fii usor, ar mai avea farmec?Nu.Cred ca nu.Cred ca fiecare moment dificial are un sens determinat.Fiecare lacrima e o amplificare a zambetului ce va urma.
   Si cred ca pot exista momente in care esti atat de departe incat doare, caci sufletul ti-a ramas la cealalta persoana.Iar alteori poti fii atat de aproape de fericirea perfecta incat pare ireal.Si alternanta acestor 2 momente creaza o durere incomensurabila.
   Orice s-ar intampla insa, credinta mea sta nemiscata in fata unui adevar categoric: Daca doi oameni sunt meniti sa fie impreuna...ei bine, in cele din urma vor gasi calea unul catre celalalt

Cred in destin.De cand ma stiu, am crezut in forta intangibila a sortii.Cred ca toate se intampla cu un rost si ca toate sunt scrise undeva.
In ultimul timp nu m-am mai gandit la asta, dar am nevoie sa imi aduc aminte de taria cu care obisnuiam sa ma agat de aceste credinte, pentru a ma mentine pe linia de plutire.
Vreau sa cred ca destinul are ceva pentru noi.Vreau sa cred ca asa a fost scris, sa ne intalnim.Si ca e un sens in toate.Ca nu are cum sa se termine doar pentru ca fizic nu esti aici.Pentru ca esti aici.Ai fost in fiecare secunda de cand ai plecat.As fi ipocrita sa afirm contrariul.Esti aici de ficare data cand respir pentru ca inima ta bate la unison cu a mea.Si miile de kilometri nu-mi pot lua sentimentele.
Da, sunt constienta ca nu stiu la ce sa ma astept, dar cu siguranta stiu la ce sper si stiu in ce cred.Cred in tine si in destin.Sau, mai bine zis, cred ca tu esti destinul meu.Cliseu, cuvinte mari?Habar n-am.E doar ce simt si daca suna intr-o maniera bogata, inseamna ca asa e.
Nu sunt puternica si nici n-am pretins vreodata ca sunt.Dar invat sa fiu puternica.Pentru ca daca la sfarsit vei fi langa mine, merita absolut fiecare secunda in care dorul de tine ma macina.

Situatii neprevazute

Am afirmat de multe ori cat de tare ma intriga complexitatea vietii.Da, sunt constienta ca in aceasta consta chiar farmecul ei, dar uneori te pune in fata unor situatii neprevazute.Si pentru mine acest "neprevazut" nu inseamna neaparat neasteptat.Pentru ca te astepti ca unele lucruri sa se intample.In schimb, nu te astepti la impactul emotional pe care il au asupra ta.Si pentru mine, acesta este cu adevarat neprevazutul.
Am observat totodata ca noi,oamenii, avem tendinta sa atenuam impactul prin multe "dar"-uri.Incep sa ma gandesc daca acestea  nu sunt de fapt sperante disimulate in spatele unor lucruri pe care le credem certe.Sau, mai bine spus, le vrem certe.Pentru ca ne agatam de cate un "dar" pozitiv ca sa facem fata unor situatii ce ne seaca de puterile nostre sufletesti.Poate ca ar trebui pur si simplu sa imbratisam adevarul neprevazutului.Doar ca suntm prea umani sa facem asta.Prea slabi intr-un fel.Dar nu slabi intr-un mod negativ.Caci toate slabiciunile noastre provim din sentimente, iar sentimentele sunt cele mai puternice lucruri de pe pamant.Iar un lucru puternic pe care il posezi nu te face slab decat in sensul in care te deschide sufleteste.Sa revenim totusi la situatia intiala.Pentru a accepta adevarul neprevazutului avem nevoie de o oarecare putere.Si aici intervine din nou complexitatea vietii.In ce mod?Devenim mai puternici tocmai datorita impactului emotional al situatiei.
Deci totul este de fapt un lant...Ca suntem sau nu veriga slaba;ca o sa iesim victoriosi din lupta cu situatiile mai putin placute, ca sa nu zic dureroase, caci suna prea rau, ale vietii...?Ei bine, asta tine strict de o alta complexitate..a noastra..a sufletului si fiintei noastre.
...A unor "noi" ce trecem prin clipe in moduri diferite su un substrat fin identic.

Ce au toate verile in comun?Povesti.Povesti nespuse.Povesti spuse.Povesti ale inimilor.Sau povesti ale unor nopti fara final.Povestile varstei perfecte si ale unei tinereti eterne.Si ce au toate povestile in comun?Sunt toate efemere.
Si totusi, uneori realizam ca nu suntem impacati cu acest gand.Ca nu mai acceptam acest caracter trecator.Dar in fond, cand a fost efemeritatea ceva bun?Vara, povestile ei, toate sunt amplasate intr-un spatiu temporal.
Iar timpul trece.
Incep sa vad timpul ca pe un inimic.Ca o pe o femeie cu moravuri usoare.Iti da senzatia unei eternitati.Apoi pleaca.Niciun eveniment notabil nu l-ar opri in loc.Nici fericirea nu-l opreste in loc.Doar il face memorabil.Si totusi, la ce bun?La ce bun sa se transforme intr-o amintire pe care oricum n-o poti intoarce inapoi?
Deci..timpul.Cliseu .Da.Cu siguranta un cliseu.Cu toate astea, am observat inconstienta dorinta a oamenilor pentru clisee.Complexitatea noastra e de fapt banalitate disimulata.In spatele unor clisee ale unor povesti de vara.
...In spatele timpului si-a efemeritatii lui.