O parte din mine

   Exista lucruri in viata in care te implici total. Exista momente carora le dai totul fara sa clipesti.
   Exista oameni care te au trup si suflet fara sa banuiasca ce detin de fapt.
   Si, in centrul acestor lucruri esti tu. Vantul de septembrie bate in geam. Tu privesti pe fereastra, inspiri adanc si inchizi ochii. Simti aerul patrunzand in plamani in acelasi timp in care o idee iti patrunde in minte. Aerul e rece si iti ravaseste fiinta. La fel si ideea. Deschizi ochii si prin negura noptii intelegi ca exista, in viata, lucruri pentru care nu poti blama soarta. Uneori ne abandonam unei dorinte care arde inauntrul nostru, constienti fiind ca odata scoasa la iveala, cineva va stinge flacara.
   Tu ai decis sa nu te gandesti la asta. Tu ai decis sa traiesti visul, constient fiind ca, intr-o zi, va trebui sa te trezesti.
...pentru ca, sunt pur si simplu lucruri in viata carora ai dori sa le daruiesti mai mult decat propria fiinta, chiar daca stii ca finalul te va lasa gol pe dinauntru, cu bucatele dintr-o inima pe care n-ai habar cum sa o mai reconstruiesti.

Viata ca o fuga

    Alergam. Asta facem toata viata. Fugim spre ceva, dupa ceva... Dupa un el care fuge la randul lui spre alt orizont sau spre eul sau; dupa o sansa pe care o abandonam sau de care nu profitam la maximum pentru ca ne pierdem in superficial; dupa o clipa volatila de fericire pe care o patam cu nefericirea gandului ca va trece oricum; dupa un vis care, de indata ce se transforma in realitate, nu ne mai intriga si nu se mai atrage la fel de mult; dupa prietenii pe care ii pierdem pe peroanele vietii, cand trenul nostru pleaca prea repede, prea brusc; dupa zambetul primei instante a iubirii, pe care il lasam sa treaca, pe care nu-l intretinem pentru ca luam totul de-a gata.
    Ar trebui sa ne oprim, macar pentru un moment si sa ne bucuram de ceea ce avem acum, aici. Sa lasam inima sa-si cante bucuria clipei, caci nu avem niciun drept, prin umanul si firescul din care suntem alcatuiti, sa furam totalitatea si monumentalitatea momentului ce, norocosi fiind, ne-a fost dat sa il traim.

Complet sau nu...

   Nu stiu sa traiesc in jumatati de masura. Nu stiu sa dau doar jumatate, nu stiu sa simt doar jumatate si nu, nu am stiut niciodata sa iubesc doar pe jumatate. De cand  ma stiu am cautat sa fiu completa, sa traiesc orice imi este dat la intensitate maxima. Nu m-a speriat niciodata gandul ca lucrurile se pot consuma, pentru ca sentimentele si trairile, daca sunt reale, nu se consuma. Din contra, iau amploare, se intensifica atunci cand le traiesti cu adevarat. Bineinteles, este un lucru cert faptul ca ce e prea mult strica, dar am inteles de-a lungul timpului ca ce e putin strica si mai mult. Trebuie sa exista un echilibru, cu siguranta. Nu trebuie sa dai totul, ci tot ce dai sa fie intens si real, fara temeri exagerate.
   Nu trebuie sa-ti limitezi fiinta, sa-ti limitezi sentimentele, ci trebuie sa te lasi purtat de ele, pana intr-un anumit punct. Pentru ca ele sunt cele care fac fiecare secunda sa merite traita. Nimic din ceea ce avem nu este pentru totdeauna, de aceea ar trebui sa profitam.
   Pacat ca multi nu inteleg asta. Pacat ca pierdem din vedere frumusetea clipei incercand sa o limitam.

"Daca lumea s-ar sfarsi maine, liniile telefonice ar fi blocate de oameni care incearca sa spuna << Te iubesc >> "

   Senzatia porneste de undeva din piept, de la granita dintre inima si stomac. Se amplifica si urca pana in gat, unde se transforma intr-un nod care te impiedica sa respiri cum trebuie. Apoi continua drumul mai sus si se ramifica in doua: o parte iti pune presiune pe tample, transmitand impulsuri dureroase, iar cealalta iti face ochii sa arda.
...Si apoi, actul final, maret, rezultatul acestei senzatii: lacrimile. Simti cum iti acopera obrajii si incerci sa iti opresti respiratia pentru cateva clipe, crezand ca le vei potoli. Dar iata-le! Sunt tot acolo punand stapanire pe tine, pe suflet, pe fiecare simt si urland din rasputeri ca.. doare.
   Iar tu ramai nemiscat, inecat in sentimentul care iti ravaseste tot corpul si care iti distruge sufletul. Sentimentul ca nu esti destul de bun. Sentimentul ca din nou, nu esti destul de bun. Te gandesti ca ai facut cea mai mare eroare crezand in ce simti sau, mai bine spus, crezand ca poti face pe cineva sa simta acelasi lucru. Ridicasesi un scut pe care l-ai daramt tot tu, cu mainile tale, niciodata altcineva.
    Si, in naivitatea ta, credeai ca n-are niciun rost sa tii garda ridicata. Nu-ti sta in fire. La fel cum nu-ti sta in fire nici sa crezi ca meriti sa ti se intample ceea ce visasesi atat de mult timp. Si totusi, iata-te aici. Ai crezut din nou. Ai cazut din nou. Si esti doar tu si cu sentimentul acut de durere care te umple. Si undeva, in strafundul inimii sentimentul pe care l-ai avut dintotdeauna ca nu esti destul de bun, neincrederea, se acutizeaza acum.
    Nu-ti ramane decat sa inchizi ochii si sa iti amintesti ca sunt oameni pentru oameni pe aceasta lume. Ca nu poti muta munti, ca nu poti seca mari...ca nu poti, pur si simplu e impotriva firii omenesti sa faci pe cineva sa te iubeasca.
   Trage aer in piept, fetita naiva si intoarce-te la cine esti. Si nu uita sa nu te mai pierzi. Vezi tu, viata ti-a aratat din nou ca nu e cazul sa crezi inca in minuni. Poate intr-o zi va aparea cineva care sa aprecieze curajul tau de a fi o carte deschisa. Poate intr-o zi cuiva nu ii va trebui mister. Poate intr-o zi cineva va adora ca-n naivitatea ta, tu crezi ca trebuie sa dai tot, sa spui tot ce simti.
   Si poate, doar poate, candva, cineva va da, in timp ce tu dai mult si mai mult. Pana atunci, ridica-te de jos. Esti patetica!

"Sa iubesti sau sa fii iubit? Ce e mai important pentru tine?"

   Ne indragostim si trecem prin relatii, dar asta nu inseamna ca iubim neaparat. La sfarsitul oricarui drum, de cate ori ne amintim ca am spus te iubesc, de atatea ori uitam de ce. Pentru ca n-am iubit.
   Altfel, am fi stiut. Poate ca e ceva in idealismul meu care ma face sa cred ca iubirea adevarata apare dupa iubirile mediocre. Ca trebuie sa fi trecut prin relatii esuate la sfarsitul carora mereu sa uiti ce ai simtit.
   E ceva in mine care ma face sa cred ca iubirea vine o singura data in viata, fara sa te anunte, cand nu ai habar, dar cand, de fapt, esti cel mai pregatit sa o primesti.
   Mereu mi-am dorit sa o intalnesc. Obisnuiam sa visez ca ma voi indragosti odata pentru totdeauna. Apoi, viata mi-a aratat lucrurile intr-o alta lumina si am ajuns sa cred ca nimic nu este pentru totdeauna. De ce am renuntat la visul meu? Pentru ca m-am pierdut in superficialul vietii. Acum ma simt mai aproape de copilul care visa la o astfel de iubire. Mi-e imposibil sa stiu daca o voi intalni sau nu vreodata, dar stiu ca nu e imposibil sa sper, sa-mi doresc.
   Un lucru e cert: nu vreau sa ma trezesc, peste ani, intr-o dimineata si sa aud copilul din mine plangand ca i-am ucis visul. Vreau sa deschid ochii si sa vad barbatul care mi-a schimbat viata, langa mine si sa cred ca visez.
  Apoi, sa aud o voce care spune: Nu visezi ceea ce traiesti, ci iti traiesti visul!

Exista momente in viata cand cuvintele nu isi au rostul. Exista clipe cand orice ai spune este de prisos. Cuvintele nu pot sa exprime sentimentele. Si e prima data cand inteleg asta pe deplin. Obisnuiam sa fiu intrebata, de-a lungul timpului, cand diferiti oameni paseau si ramaneau in viata mea : "Ce simti pentru el?" Si stiam. Stiam exact.
Si, acum, aud un ecou venind din mine care intreaba: "Ce simti pentru el?"
Nu stiu. E pentru prima data in viata cand situatia ma depaseste. E pentru prima data cand ceea ce simt e de nedescris.
Poate asa se simte cand visurile se implinesc.
Poate, pur si simplu, asa se simte fericirea.

Cum ar fi fost daca..?

   Oamenii fac multe lucruri pe aceasta lume. Cauta drumuri pe care sa le urmeze sau isi construiesc singuri noi drumuri. Iubesc, uita, iubesc din nou. Pleaca, se intorc.
...Si isi pun intrebari. Mereu. In fiecare secunda oamenii se intreaba cate ceva. Despre viitor sau trecut. Daca oamenii ar trai pur si simplu in prezent, n-ar mai trebui sa isi puna atatea intrebari.

   Dintre toate, insa, cea mai pregnanta intrebare ramane "Cum ar fi fost daca...". E dureros sa traiesti fiecare zi intrebandu-te asta. Sa te gandesti ca poate inima ta nu va stii niciodata. E mai bine sa nu stii? Nu. Niciodata. Orice ar fi, pe aceasta lume, e de preferat sa stii. Poate te va marca sau poate te va vindeca. Oricum ar fi, e necesar sa stii.
   Daca pasesti prin viata intrebandu-te mereu cum ar fi fost, oare poti considera ca esti deplin fericit? Oamenii tind sa urmeze anumite cai, atunci cand mintea si sufletul le sunt cotropite de acest gand mistuitor. Unii hotarasc sa se indeparteze. Hotarasc sa-si schimbe destinul, sa se schimbe pe ei, sperand ca, odata cu timpul, va disparea si intrebarea. Isi formeaza un scut impotriva a tot ceea ce acel lucru netrait ar fi putut semnifica...si merg mai departe. Surprinzator, firea umana are marea capabilitate de a uita, iar sufletul de a cauta alte zari in care sa-si oglindeasca sentimentele. Incep, apoi, sa alunge orice gand care i-ar putea apropia de cumplita intrebare. Si, incet, incet, uita. Uita cat de important era sa afle ...
   Dar tot in umanul nostru rezida si capacitatea de a ne intoarce mereu la cine suntem. Ochii nostri vor cauta mereu oglinda in care sa-si reflecte adevaratele sentimente; mintea noastra se va intoarce la perspectiva in care isi poate relata convingerile. Si de indata ce ne regasim, toate framantarile nerezolvate se intorc. Intrbarile fara ecou reapar...
Iar acum e momentul sa fie rezolvate. Pentru ca, realizam cat de scurta e viata. Cum poti sa fii fericit fara a fi incercat macar sa fii?
"Cum ar fi fost daca.."

   E momentul sa ne dam un raspuns, sa gasim propria cale de a raspunde. Presupune alegeri sau renuntari, caracter puternic si profunzime sau pur si simplu dorinta nebuna de a fi fericit cu orice pret. Orice ar fi, meritam sa gasim rezolvarea intrebarii ce ne problematizeaza constiinta.

   Orice ar fi, traieste orice simti la momentul oportun. Nu fugi de intrebari, ci cauta in inima ta raspunsul. Iar cand l-ai gasit. Ei bine.. e randul tau la fericirea sublima.

   Pierdem zile. Pierdem nopti. Pierdem clipe esentiale. Pierdem priviri. Pierdem zambete. Pierdem iubiri... piese ale vietii noastre. Si, uneori, pe drum, ne pierdem pe noi insine.
   Uitam cine suntem, ce aspiratii aveam, ce iubeam. Uitam cine ne facea sufletul sa tresare. Uitam prietenii...Uitam oameni care ne-au intins o mana cand stateam pe marginea prapastiei, uitam zambetul care mereu ne facea sufletul sa tresalte. Uitam motivele pentru care diminetile innorate ne aduceau soare in inima. Uitam discutiile de la miezul noptii despre destin si viata. Uitam ce e profunzimea si ne pierdem in superficial. Uitam ce e fericirea adevarata.
    Inchizi ochii si-ti amintesti ce e fericirea. Si daca stii exact ce e, intoarce-te la momentul ala in care erai cu adevarat fericit, cu adevarat tu. Acolo gasesti raspunsurile la toate intrebarile. Iar acea vibratie unica a momentului de beatitudine cu siguranta a apartinut si altcuiva. Pentru ca suntem slabi si uneori avem nevoie sa ni se reaminteasca in mod constant cine suntem, de catre cineva...Daca in viata ta exista o persoana datorita caruia iti regasesti drumul, atunci n-o lasa sa plece. Aminteste-ti ca uneori ingerii sunt oameni.
   Asadar, acel moment magic ne aminteste cine suntem. Si ne trezim ca dupa un somn lung. Iar atunci cand ne uitam la stadiul in care viata noastra a ajuns, ne intrebam cine a trait-o pana acum. Toate alegerile sunt gresite. Toate zambete sunt false.
   Intr-un suflet pierdut si regasit, exista oare puterea de a afla adevarul? Incotro te indrepti? Tumultului sentimentelor ii pui frau? Cred ca nu. Pentru ca asta ar insemna sa iti disimulezi propriul suflet. Atunci tragi aer in pipet si aduni piesele pierdute. Iti aduni gandurile si te uiti in jur.

   Si chiar daca viata ta e un haos, acum o poti controla, caci esti tu. Tu, cu adevarat. Momentul unic de regasire a eului tau poseda o profunzime ce trece de barierele existentei banale.
 In final, sufletul tau s-a intors acasa.