Atat de dor. . .

Mi-e dor sa imi fie dor...
Mi-e dor sa adorm cu gandul la el...
Mi-e dor sa ma regasesc in melodii...
Mi-e dor ca cineva sa-mi fure sufletul...
Mi-e dor ca cineva sa imi atinga sufletul...
Mi-e dor de discutii interminabile despre viata si destin...
Mi-e dor ca un zambet sa-mi lumineze ziua...
Mi-e dor sa stau cu telefonul in mana si sa tresar de fiecare data cand suna, sperand ca e el...
Mi-e dor sa priveasca cineva prin ochii mei, direct in inima...
Mi-e dor de acel zambet pe care numai dragostea ti-l poate asterne pe buze...
Mi-e dor de fluturasii din stomac...
Mi-e dor de plimbari pe plaja. Marea pare mai departe ca niciodata de sufletul meu...
Mi-e dor de cineva care sa-mi aprecieze ideile, sa stie cine sunt eu cu adevarat...
Mi-e dor de profunzime si ma sperie ideea de a ma pierde in superficial...

Mi-e dor sa-i fie cuiva dor de mine...
Mi-e teribil de dor sa-mi fie dor...

Nimeni n-a stiut ce sa iubeasca la mine. Unii au iubit parti ale corpului meu, ce indirect reliefau doar superficialitatea lor. Unii mi-au iubit sufletul, dar nu si ideile. Unii au apreciat nebunia mea, ignorandu-mi profunziumea.
Daca cineva vreodata are de gand sa ma iubeasca, in adevaratul sens al cuvantului, trebuie sa stie ca sunt un intreg dispersat. Ca ma frang in bucati de suflet. Ca sunt suflet si eman suflet. Ca, in simplitatea mea, ajung sa devin complicata si neinteleasa uneori. Ca plang exact ca un copil mic. Ca oscilez intre copilul din mine si femeia care imi doresc sa devin intr-o zi. Ca simt picatura ploii si raza soarelui si ma contopesc cu ele cand ating pamantul. Simt mai mult decat trebuie. Simt mai mult decat multi o fac.
Sunt un amalgam de visuri implinite si vise uitate in intunericul noptii. Dar daca ajung sa iubesc daruiesc tot, fara rezerve si, daca sunt daramata, ma construiesc din bucati, la loc, pentru ca urmatoarea data sa ma daruiesc la fel de complet. . .
Total nebunesc. . .
Si nesabuit.
Necunoscutul meu, oriunde ai fi tu in aceasta lume, asta e o parte din ceea ce ar trebui sa stii daca vei ajunge sa ma iubesti.
Restul vei afla din tacerile si furtunile privirii mele. . .

De ce ne indragostim?

De ce ne indragostim?
Chimic, se desfasoara anumite reactii la nivelul creierului. In sens metaforic, gasim un suflet care ne face propriul suflet sa vibreze. In realitate. . . habar n-avem.
Cred ca ne indragostim deseori din nevoie. Avem nevoie de cineva care sa aiba nevoie de noi. E o interdependenta. Alteori, ne indragostim pentru ca nu stim sa fim singuri; pentru ca avem impresia ca fara iubire avem un mare gol in viata.
E imposibil sa ne indragostim fara sa vrem. Vrem asta, e in firea omului sa-si doreasca asta. In ce masura suntem constienti de acest adevar este cu totul alta problema.
In ceea ce ma priveste, de cand am descoperit sentimentul, a ocupat un plan principal in viata mea. Daca nu eram mereu indragosita, daca nu aveam o iubire neimpartasita sau daca nu aveam, pur si simplu, pe cineva langa mine ceva lipsea. Nu eram eu.
Obisnuiam sa fabulez, cand habar n-aveam ce inseamna a te indragosti, ca m-am nascut indragostita de dragoste. Habar n-aveam ce zic. Descopar, insa, ca asa e, ca viata mea s-a invartit necontenit in jurul iubirii, desi sunt ferm convinsa ca n-am intalnit-o niciodata pe cea reala. Vorbesc despre ea, scriu despre ea.
Si nu ma voi opri niciodata. Asta sunt. Asa mi-e sufletul cladit. De ce ne indragostim? Pentru ca e singurul lucru care ne aduce mai aproape de esenta vietii. Pentru ca fara sa ne indragostim viata noastra ar fi un sir lung de intamplari fara sens.
. . .  pentru ca, daca nu ne-am indragosti, n-am trai, doar am exista.

Fara sens

Ce e mai important pentru tine? Sa iubesti sau sa fii iubit? Ma intreba omul pe care credeam ca il iubesc la momentul respectiv.

I-am spus: sa iubesc si m-a intrebat de ce. I-am zis ca iubirea te schimba. De unde stiam? De unde stiu ca incercarile esuate prin care am trecut s-au numit... iubire? De unde stim, cu totii, ca iubim? Nu stim. Pana la proba contrarie, nu stim. Suntem fericiti pana cand nu mai suntem. Si atunci ne strangem visurile, sperantele, convingerile, ideile, ne strangem bucati din suflet, ne reconstruim si mergem mai departe fara sa constientizam ca ne-am intors, de fapt, in acelasi punct mort.
N-am iubit. Nu cu adevarat. Pentru ca daca ar fi fost asa, inca purtam cu mine umbra acelui sentiment. Inca aveam in vene parfumul acelui om. Dar nu e nimeni care sa imi fi marcat existenta, nimeni pe care sa-l fi iubit total, complet si nebunesc. Am oferit franturi din mine unor pseudoiubiri.

In clipa cand voi gasi sentimentul pur ma voi abandona complet. Pana atunci, ma voi abandona neincetat, lent, fiecarei sperante ca iubirea e aici...

O parte din mine

   Exista lucruri in viata in care te implici total. Exista momente carora le dai totul fara sa clipesti.
   Exista oameni care te au trup si suflet fara sa banuiasca ce detin de fapt.
   Si, in centrul acestor lucruri esti tu. Vantul de septembrie bate in geam. Tu privesti pe fereastra, inspiri adanc si inchizi ochii. Simti aerul patrunzand in plamani in acelasi timp in care o idee iti patrunde in minte. Aerul e rece si iti ravaseste fiinta. La fel si ideea. Deschizi ochii si prin negura noptii intelegi ca exista, in viata, lucruri pentru care nu poti blama soarta. Uneori ne abandonam unei dorinte care arde inauntrul nostru, constienti fiind ca odata scoasa la iveala, cineva va stinge flacara.
   Tu ai decis sa nu te gandesti la asta. Tu ai decis sa traiesti visul, constient fiind ca, intr-o zi, va trebui sa te trezesti.
...pentru ca, sunt pur si simplu lucruri in viata carora ai dori sa le daruiesti mai mult decat propria fiinta, chiar daca stii ca finalul te va lasa gol pe dinauntru, cu bucatele dintr-o inima pe care n-ai habar cum sa o mai reconstruiesti.

Viata ca o fuga

    Alergam. Asta facem toata viata. Fugim spre ceva, dupa ceva... Dupa un el care fuge la randul lui spre alt orizont sau spre eul sau; dupa o sansa pe care o abandonam sau de care nu profitam la maximum pentru ca ne pierdem in superficial; dupa o clipa volatila de fericire pe care o patam cu nefericirea gandului ca va trece oricum; dupa un vis care, de indata ce se transforma in realitate, nu ne mai intriga si nu se mai atrage la fel de mult; dupa prietenii pe care ii pierdem pe peroanele vietii, cand trenul nostru pleaca prea repede, prea brusc; dupa zambetul primei instante a iubirii, pe care il lasam sa treaca, pe care nu-l intretinem pentru ca luam totul de-a gata.
    Ar trebui sa ne oprim, macar pentru un moment si sa ne bucuram de ceea ce avem acum, aici. Sa lasam inima sa-si cante bucuria clipei, caci nu avem niciun drept, prin umanul si firescul din care suntem alcatuiti, sa furam totalitatea si monumentalitatea momentului ce, norocosi fiind, ne-a fost dat sa il traim.

Complet sau nu...

   Nu stiu sa traiesc in jumatati de masura. Nu stiu sa dau doar jumatate, nu stiu sa simt doar jumatate si nu, nu am stiut niciodata sa iubesc doar pe jumatate. De cand  ma stiu am cautat sa fiu completa, sa traiesc orice imi este dat la intensitate maxima. Nu m-a speriat niciodata gandul ca lucrurile se pot consuma, pentru ca sentimentele si trairile, daca sunt reale, nu se consuma. Din contra, iau amploare, se intensifica atunci cand le traiesti cu adevarat. Bineinteles, este un lucru cert faptul ca ce e prea mult strica, dar am inteles de-a lungul timpului ca ce e putin strica si mai mult. Trebuie sa exista un echilibru, cu siguranta. Nu trebuie sa dai totul, ci tot ce dai sa fie intens si real, fara temeri exagerate.
   Nu trebuie sa-ti limitezi fiinta, sa-ti limitezi sentimentele, ci trebuie sa te lasi purtat de ele, pana intr-un anumit punct. Pentru ca ele sunt cele care fac fiecare secunda sa merite traita. Nimic din ceea ce avem nu este pentru totdeauna, de aceea ar trebui sa profitam.
   Pacat ca multi nu inteleg asta. Pacat ca pierdem din vedere frumusetea clipei incercand sa o limitam.

"Daca lumea s-ar sfarsi maine, liniile telefonice ar fi blocate de oameni care incearca sa spuna << Te iubesc >> "

   Senzatia porneste de undeva din piept, de la granita dintre inima si stomac. Se amplifica si urca pana in gat, unde se transforma intr-un nod care te impiedica sa respiri cum trebuie. Apoi continua drumul mai sus si se ramifica in doua: o parte iti pune presiune pe tample, transmitand impulsuri dureroase, iar cealalta iti face ochii sa arda.
...Si apoi, actul final, maret, rezultatul acestei senzatii: lacrimile. Simti cum iti acopera obrajii si incerci sa iti opresti respiratia pentru cateva clipe, crezand ca le vei potoli. Dar iata-le! Sunt tot acolo punand stapanire pe tine, pe suflet, pe fiecare simt si urland din rasputeri ca.. doare.
   Iar tu ramai nemiscat, inecat in sentimentul care iti ravaseste tot corpul si care iti distruge sufletul. Sentimentul ca nu esti destul de bun. Sentimentul ca din nou, nu esti destul de bun. Te gandesti ca ai facut cea mai mare eroare crezand in ce simti sau, mai bine spus, crezand ca poti face pe cineva sa simta acelasi lucru. Ridicasesi un scut pe care l-ai daramt tot tu, cu mainile tale, niciodata altcineva.
    Si, in naivitatea ta, credeai ca n-are niciun rost sa tii garda ridicata. Nu-ti sta in fire. La fel cum nu-ti sta in fire nici sa crezi ca meriti sa ti se intample ceea ce visasesi atat de mult timp. Si totusi, iata-te aici. Ai crezut din nou. Ai cazut din nou. Si esti doar tu si cu sentimentul acut de durere care te umple. Si undeva, in strafundul inimii sentimentul pe care l-ai avut dintotdeauna ca nu esti destul de bun, neincrederea, se acutizeaza acum.
    Nu-ti ramane decat sa inchizi ochii si sa iti amintesti ca sunt oameni pentru oameni pe aceasta lume. Ca nu poti muta munti, ca nu poti seca mari...ca nu poti, pur si simplu e impotriva firii omenesti sa faci pe cineva sa te iubeasca.
   Trage aer in piept, fetita naiva si intoarce-te la cine esti. Si nu uita sa nu te mai pierzi. Vezi tu, viata ti-a aratat din nou ca nu e cazul sa crezi inca in minuni. Poate intr-o zi va aparea cineva care sa aprecieze curajul tau de a fi o carte deschisa. Poate intr-o zi cuiva nu ii va trebui mister. Poate intr-o zi cineva va adora ca-n naivitatea ta, tu crezi ca trebuie sa dai tot, sa spui tot ce simti.
   Si poate, doar poate, candva, cineva va da, in timp ce tu dai mult si mai mult. Pana atunci, ridica-te de jos. Esti patetica!

"Sa iubesti sau sa fii iubit? Ce e mai important pentru tine?"